Primește-mă în sânu-ți, natură, bună mumă,

Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu!

Eu ție îți voi zice ce dor adânc consumă 

Acum sufletul meu. 

Ăst suflet înflorise în vise de junețe.

Așa în primăvară un câmp a înflorat.

Dar visele căzură sub vântul de tristețe, 

Sub plânsu-mi înfocat. 

Așa un arbor pare în toamna ce sosește

El poate să-nfrunzească în timpul de plăceri;

Dar inima-mi zdrobită ce viața părăsește 

Nu are primăveri. 

Ea nu mai are viață, nu are nici iubire.

S-a stins a sa lumină d-al chinurilor vânt.

Din valul întristării se-mbată cu răpire 

Ca și un trist mormânt. 

Nu! Focul nu aprinde cenușa ce se stinge

Pe care el a ars-o c-un suflu furios.

Tot astfel p-acest suflet d-acum nu-l mai atinge 

Elanul generos. 

A inimii junețe s-adapă de credință

Dar inima-mi nu crede d-acum în viitor.

Din dimineața lumii trăim noi cu dorință 

Și tot gemem în dor! 

Frumoase zile, nouă, de soartă n-au fost date!

O singură dorință măcar nu s-a-mplinit!

Nici să vedem în lume o oară de dreptate?

Vai! Răul crud domnește oriunde ai privit. 

Neamicul cel mai mare al omului e omul.

Voi, stânci pe care iarna își face-al ei locaș,

Colnice, unghiuri sterpe din care crește pomul, 

Tu, vulture trufaș, 

În sânul vostru aspru primiți a mea ființă

Ce-a fărâmat-o lumea în tot ce are sfânt,

Voi nu-mi puteți întoarce junețe și credință; 

Dar dați-mi un mormânt!