N-o să mai vie ziua când am să las ăst soare

Ce nu îmi dete viața decât să pătimesc?

Sub o durere crudă, vai! inima mea moare! 

Și eu tot mai trăiesc! 

Nu ești sătulă, soartă, acum d-atâta fiere,

D-atâta apăsare sub care m-ai zdrobit?

D-atâta suferință, tu, palidă durere, 

Ce, nu ai obosit? 

Durerea vrea o pradă și prada-i muritorul!

Dar e născut el oare aici a suferi?

Aceasta-i este viața ce-o risipește dorul? 

Cuvântul lui d-a fi? 

Plăcerile plăpânde și-atâta de dorite

Ce într-a vieții umbră pe suflete se-nclin,

Au fost dar ca să facă mai vii și mai simțite 

Durerile ce vin? 

Așa când cerul nopții în negură dispare,

Prin umbra vijeliei s-arată dragi luimini;

Dar ele fac mai aspre, mai negre, mai amare 

Acele-ntunecimi. 

Căci ce sunteți voi, oare, o, fericiri frumoase,

Mai mult ca niște flacări în nopți de mare dor?

Voi ați lucit pe viață-mi ca raze mângâioase, 

P-abisuri ce-nfior, 

Și când lăsarăți ochii să vază-aici în viață

Tot ce ne înspăimântă, tot ce e dureros,

Luarăți iute zborul, vă stinserăți în ceață, 

Cântând melodios. 

Văzui-naintea serii pierind de lângă mine

Ființele plăpânde ce-n viață mă iubeau!

O, Doamne! dacă astfel căta ca să decline, 

De ce se mai nășteau? 

Ferice cel ce poate ferice să-mplinească

Deșertul trist ce moartea alături i-a făcut,

Prin vise că în ceruri odată-o să-ntâlnească 

Pe cei ce a pierdut! 

Această mângâiere nu este dată mie!

Pe cei pierduți odată, noi n-o să-i mai vedem!

Sunt morți să nu mai nască, sunt duși să nu mai vie, 

Să nu-i mai revedem!