Voi, umbre nevăzute, o, fii de-nchipuire!

Sculați-vă odată din ăst tăcut mormânt!

Iar tu, lumina vieții, învie c-o zâmbire 

Al lor trufaș pământ! 

Tăcere! Iată noaptea!... O umbră se arată, 

Răsare din pământ! 

Ea face semn cu mâna-i plăpândă și uscată

Si mii de alte umbre se-nalță din mormânt.

Trei regi ce ridicară aceste piramide,

Trei umbre, în tăcere s-așază la benchet. 

Trei cupe aurite, la stelele splendide

Ridică deodată o mână de schelet.

O tânără prințesă s-așază în tăcere

Și cheamă lângă sine fantastici trecători.

Și intonând armonii d-amor și de plăcere,

Deschide vălu-i d-aur pe sânul ei de flori.

Dar iată se aude o surdă nechezare 

De ageri cursieri; 

Cambis pășește-n capul popoarelor barbare,

Mii țipete se-nalță în sânul desei seri.

O luptă cruntă-ncepe și armele în vânturi

Răsună cu tărie pe brațele de os;

Iar cetele-egiptene reintră în mormânturi

Și aerul răsună d-un zgomot fioros.

Eroul macedonic în urma lor apare.

El trage dupe caru-i popolii cei cuprinși.

Aceste turme sclave se luptă cu turbare

Să-nvingă în robie alți popoli neînvinși!

Oh! nu mai e speranță d-această omenire!

Tu, dulce libertate ce lumea-ai amăgit,

Ori nu ai fost tu oare decât închipuire?...

O, popol, încetează d-a cere-o fericire

Pe care nu știi însuți s-o lași la cel robit! 

Dar cine sparge încă nisipurile dalbe?

Soldații lui preurmă al său car aurit.

Ei sunt fieroși și falnici și pletele lor albe 

Sub arme au albit. 

O mantă de purpură pe umerii-i s-abate,

Iar brâul lui lucește ca cerul înstelat.

Alături stă amanta-i; divina-i voluptate 

Pe toți a fermecat. 

El trece; dar s-arată ordiile păgâne.

Sub pașii lor pământul în doliu s-a-nvelit.

Dar ei chiar se strecoară și-n urmă nu rămâne

Decât o suvenire de dor ce a pierit.

Dar cine e eroul a cărui strălucire 

Pe toți a întrecut? 

Soldații lui sunt palizi de lungă nedormire.

Ei n-au nimic în față și-n vorbe neplăcut.

Eroul îi conduce în valea glorioasă,

În purpură, în aur el nu-i învestmântat.

Un redingot albastru, o șlapă colțuroasă

Acoperă scheletu-i, de vânturi legănat.

Dar ochiul lui străluce de-o flacără străină 

La ceilalți muritori! 

Tăcere! Mamelucii s-adună, se dezbină

Prin umbra nopții deasă pe caii lor ușori.

El face semn din mână... Ostașii lui s-adună.

Scadroanele s-avântă prin câmpul nisipos.

O luptă crudă-ncepe și armele răsună

Pe albele schelete ce strălucesc la lună, 

Pe hârcele de os. 

Dar mamelucii zboară prin câmpii cei sălbatici 

Ca pulberea în vânt, 

Și umbrele lor mute, cu caii lor fantastici. 

Reintră în mormânt. 

O, tu, sublimă umbră a unui zeu mărit,

Tu ai trecut în lume și globu-a tresărit,

Și tronurile mândre săltară spăimântate,

Și regii coborâră cu frunțile plecate,

Pe noul domn al lumii, smeriți întâmpinând,

Și dreptul vechi cu frică la poale-i aruncând. 

Orice putere, suflet, și viață, și tărie,

Voință, libertate, adâncă energie,

O zi într-un om singur, unic s-au concentrat.

Și jugul lumii veche măreț a sfărâmat.

El este, Bonaparte, sau flacăra divină

De care Creatorul formă a lui țărână

Așa cum form-un fulger și-un vânt vijelios

Și îi aruncă-n aer și urlă furios,

Și când se-mplină aste proiecte-adânci, sublime,

Al vieții Domn le cheamă în negrele abime.