Bogații în mijlocul plăcerilor nebune 

Tresar de multe ori, 

Crezând că umbra morții pe fruntea lor se pune,

Și că se schimbă-n lacrimi ale ursitei flori! 

Tu știi că tot ce are o formă se zdrobește, 

Tu știi, amicul meu, 

Că după om în viață nimic nu mai trăiește

Decât virtutea dalbă a sufletului său. 

De îți lipsește ție o casă strălucită 

Cu marmor răpitor 

Și dacă locuința de toți e părăsită,

Tu știi ce preț a pune pe vizitele lor; 

Tu știi că interesul conduce astă lume, 

Și-acești trăitori morți 

Speculă simțimântul, virtute, fală, nume,

Și pe a țării viață aruncă ai lor sorți. 

La poarta sărăciei, nu, câinii nu s-adună! 

Și tu, ce-ai deșirat 

După a lumii frunte râzânda ei cunună,

Ce trebuie să cugți-nainte ai aflat! 

Ferice cel ce poate, de orice lanț-nainte, 

Să spargă jugul său, 

Acela singur poate să meargă în morminte

De orice lanțuri Iiber, cum tu faci, dragul meu!