De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline

Și mâna-mi acum rece pe harpă a-nghețat;

Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,

Căci ce-am iubit în viață ca visul a-ncetat. 

Aveam un frate tânăr a căruia junie

Ca râușor de lapte luase cursul lin,

Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,

Zicea cu vorbă dulce: „Eu nu voi să suspin!” 

Aveam și-un tată încă, amic cum și părinte,

A cărui gene albe în plâns au fost albit.

Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,

Copilul lângă tată, precum au viețuit. 

Iubeam o copiliță, o tânără suflare,

O floare matinală ce crește surâzând,

Ce fără să adune în viață-o sărutare

În dimineața vieții a încetat cântând. 

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viață,

Și iarba primăverii sub pașii-mi s-a uscat;

Al vieții mele soare s-a stins colo în ceață

Și anii mei de tineri în dor s-au întristat. 

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,

Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!

Ah! d-aș fi fost o floare purtând un dulce nume,

Aș fi trecut prin viață și n-aș fi suferit.