Când armăsarii voștri, cu coama lor pletoasă,

Alerg și scapăr iute p-o gheață-alunecoasă,

Ca fulger, ca năluc;

Și lângă drumul vostru, — o! tremură în cale

Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,

Flămând și fără suc;

S-oprește, -și ia căciula, spre voi mâna întinde,

Și trista lui cătare în rugă se aprinde

Văzând că nu-l vedeți;

Și tremurându-i barba, spre ceruri mormăiește;

Când sania din urmă de ziduri îl strivește;

Voi treceți și râdeți!

Nebunilor ce sunteți! Vă pare că e o glumă

Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă

De foame și de frig!

Vă pare că e glumă când cruntă disperarea

Și țintă către ceruri; — vă râdeți voi de starea

Victimelor ce strig:

.....................................

.....................................