Voi, cînd sunteți acasă, ieșiți într-un balcon,

Ș-alene, fără grijă, cocheta ne-ngrijire

Vă-ngroapă p-un fotoliu în dulcea-vă răpire,

Învîrtind pe deget un aurit lornion;

Simțiți anima voastră din ce în ce a bate

La zgomot-unei droșce, unui galop departe

Ce-auzu-vă-l ghicesc.

Pe nesimțite, mîndre, priviți pe om și calul

Ce spumegă și țipă să stea în loc rivalul

Cu calu-i englezesc.

Atunci, punînd lornionul, spre ei îl ațintați,

Băgați de seamă bine să nu fiți înșelate

L-alegerea ce face o inimă ce bate,

Spune trebuința să vă-nduplecați.

Întocmai ca monarhul cînd merge-n bătălie

Și-și vede căpitanii, ce stau cu bucurie

Comanda a primi,

Și se gîndește bine să nu se amăgească

Cu-alegerea ce face, ș-apoi să se căiască

Cînd timp nu va mai fi.

O! cîtă mulțumire aveți cînd vă priviți

Încongiurate-n cercuri de juni pe care-aprindeți

Ce vie bucurie, pe taină cînd le prindeți

Ocheada sau suspinul – și îi vedeți uimiți

Cînd la clavir vă puneți rugate de mulțimea

Ce încîntați c-un zîmbet; cînd toată tinerimea

Stă mut-a asculta;

Cînd degitele voastre, lungi, albe, subțirele,

Aleargă pe octave dînd forțe tari și grele,

Și-ncep a detuna;

Cînd cearcănul sub buza de un mărgean în foc

Mărgăritaru-și lasă pe sînu-vă să curgă;

Cînd pieptul vostru saltă cu glasul ce se urcă;

Ochii-azvîrl schinteie ce prin lustruri joc.

Cînd îndrăznețul ager, ce ochii vă-ntîlnește,

Își lasă semicercul și vine, se lipește

La spate, așteptînd

Cînd să întoarcă foaia, – atunci se adîncează

Prin sînu-vă ocheada-i, – atunci, el înviază, –

Voi vă pierdeți cîntînd.

Dar însă osebire e mare între voi

Și-ntre țiganca voastră; – ea stă și se pitește

Cînd va voi să vază pe cel ce o dorește; –

Se văd, și ei îndată s-ascund amîndoi.

Ei nu au vreme multă ca să se tot gîndească:

L-e jale și l-e milă ca să se tot privească,

Și-ascund chinul, se-nșel.

E plină de vii rane, e slabă, trențeroasă,

Și moare de rușine, cu toate că-i frumoasă

Ș-iubită mult de el.

Se strîng în brațe numai oftînd, plîngînd amar,

Unind a lor suspinuri, unind ale lor flăcări,

Plîngînd a lor junie, sorbind ale lor lacrimi,

Blestemînd robia fără de hotar.

Și cît le e de scurtă chiar astă mulțumire!

Ce scump este plătită! Amară chinuire,

Sărmanii, îi aștept!

Ce trist e-al lor adio! se despărțesc cu groază;

Nu știu ce-o să se-ntîmple, de pot să se mai vază;

Căci nu au nici un drept.