De e cîte-o frumoasă ce scînteie privirea-i,

Ce-ncîntă frumusețea-i, ce fermecă zîmbirea-i

Ș-al căror sîn se saltă d-o flacără d-amor;

D-al căror organ dulce poetul se-nfioară,

Bogatul le privește, se uită, le măsoară,

Și spune, dintr-o vorbă, cît face-amorul lor.

De e un bun prieten ce-n dulcea sa iubire

Își uită interesul l-a altui fericire;

Sau țară unde omul lumina a văzut;

Sau sclav ce duce viața sub bici, sub tiranie;

Sau gîrbov care zace în lungă agonie;

Vădane ce pierd bunul ș-un reazim ce-au avut, –

Poetul l-astea toate pătruns de grea mișcare,

În palpit crud sloboade o lungă suspinare

Și cerul cu-al său suflet șoptesc un sfînt mister,

Căci țara lui pe dînsul la suflet îl atinge;

Căci lacrămi de sclavie cuțite-n el împinge;

Căci gîrbov, orb, fămeie din gîndul său nu pier.

Bogatul însă spune și țara lui cît face,

Și sclavul cîți bani taie. –

Lui gîrbov, orb, nu-i place

Cînd astfel cred bogații, sunt însuși chiar satani.

Eu plîng bogatul care în bani tot prețuiește!

Ferice e poetul ce plînge și iubește!

Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani!