Încongiurat de paznici, cu fiarele-n picioare,

Cu mîinile-n cătușe, de gît cu lanțul greu,

Un om frumos la față, în spasmuri, în fioare,

Aci cruntînd la paznici, aci zîmbind la soare,

Căzu la gura ocnei chemînd pe Dumnezeu.

Și o durere-ascunsă, durere sufletească,

Mustrarea, disperarea juca pe fața sa.

Își mai mărea în silă durerea cea trupească

Voind să mai aline, voind să liniștească

A sufletului rană ce nu se vindeca.

Se afunda în gînduri, sărea strigînd: „Maria!

Maria nu e moartă!...” Țintea un păzitor...

Se veselea pe clipă, uita atunci urgia,

Se azvîrlea spre dînsul, și-n ochii-i bucuria

Rîdea cum rîde raza cînd scapă printre nor.

Ce bun ai fost tu, Doamne, cînd ai sădit iubirea!

Ce crud ai fost tu, Doamne, cînd moarte ai rostit!

Sau a plăcerii numai să fi avut simțirea,

Sau de dureri trecute să pierdem suvenirea,

Sau omul să nu știe deloc cînd a greșit!

O, voi ce-aveți puterea să osîndiți o vină!

Gîndiți că l-astă vină al lumii Creator

Nu a prescris osînda? — Cînd sufletul suspină

Sub lovituri de cuget, a voastre munci alină

Durerea din năuntru — sunt balsam, sunt favor.

Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată,

Pe funia ce duce pe oameni în tartar,

Legară osînditul în manta-i cea marcată

Și-l sloboziră-n gura cea neagră, fiorată,

Spre moartea inventată în timpul cel barbar.

Se învîrtește roata și scripetele zboară

În văitări sinistre, avînt fiorător, –

Ca cucuvaia nopții ce fîlfîie ușoară

Și țipă peste capul acelui ce-a să moară,

Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor.

Pe gîtul lung al ocnei s-exală infectate

Durerea, agonia, suspinuri și fiori.

Și oaspele s-afundă pe căi întunecate,

În rîsetele-acelor făpturi denaturate

Ce s-au deprins la crime a fi executori.

Se mărginește gîtul și caosul se-ntinde,

Și oameni ca insecte, ca licurici lucesc

Cu focuri în spinare, cu fețele murinde,

Pe bolovani în trîmbe, pe stîncile sclipinde,

Pe munții cei de sare pe care se muncesc.

Se leagănă călușul și liliacul zboară,

Alunică ca umbră prin norii cei sărați

Prin care osînditul, ce spaima îl doboară,

Se lasă în zăstimpuri, se strînge, se-nfioară

Încovoiat pre coardă cu perii ardicați!

Are să meargă încă, căci fundul e departe!

Și cer și ziua lumii se văd albind ca stea

Ce palidă și fixă în negure deșarte

Albește cîteodată, ca steaua ce-și împarte

Și-ascunde-n cer schinteia cînd soare e sub e.

Locuitorii nopții cu fețele pălite

Își lasă bolovanii și vin de-l încongiur;

Cu luminări în creștet, cu barbele zburlite,

Păroși pe brațe, piepturi, cu haine zdrențuite,

Buhavi de umezeală, dau roată împregiur,

Clipind la luminare și mestecînd tutunul.

Cu glasuri îngroșate urlară răgușit

Blestem și anateme, căci le furară bunul,

Căci le hrăpiră ziua, căci nu putea nici unul

Să vază la lumină pe cel ce-a mai venit.

Apoi tîrîră-n noapte și pe căluș legară

Un mort ce se umflase, un trup de vinovat.

„Te du, bădiță,-i zise, în lume este vară,

E soare, e lumină.” Cîțiva îl sărutară

Și începu să țipe machina fiorat.

Optzeci erau la număr făpturile uitate,

Pe care omenirea la iad a osîndit;

Optzeci pe care legea, creștina caritate,

Regenerarea țărei și stricta echitate

A smuls de vii din lume și-n ocnă a pornit.

Optzeci mai rămăsese; optzeci era-n picioare.

Ceilalți gemeau în lacuri și fără ajutor.

Chema la dînșii moartea, scorbutul să-i doboare,

Cad reumatismul junghie, căci agonia doare,

Căci sunt aci pe viață, moartea e viața lor.

„Vai mie! — striga-n limbă-l, bătîndu-se în sare

Și mai gonind năduful, un orb israelit –

Vai mie! dați-mi apă, că-mi este sete tare!”

Și un creștin d-alături ce-și da a sa suflare

li spuse, dîndu-i mîna, că apa s-a sfîrșit.

Se adunară-n noapte confrații în durere

Și smulseră cu grijă din cuiburile lor

Cîte vreo două paie, ca singura avere

Ce ei posed în ocnă, și-n larga încăpere

Adăogară cuibul d-un nou locuitor.

Era bălai și june martirul ce venise

Și trase simpatia acelor ce-l zări.

„Cum seamănă c-un frate ce am acasă! — zise

Un flăcăiandru ager ce umezeal-albise, –

Să fim noi frați de cruce cît ne-om mai chinui!

Dar spune-ne, măi vere, ce vină așa mare

Făcut-ai tu în lume? Nu tăinui nimic,

C-aci e obiceiul să spuie fiecare

Păcatele-i din lume; și mie cum îmi pare

Tu nu ești hoț de codru; ai vrun păcat mai mic.”

Înfricoșata cale ce junele făcuse

Îi dase iar simțirea, și-n suvenirea lui

Părea că se strecoară procesul ce trecuse,

Durerea, fericirea și cîte petrecuse:

„Eu n-am hrăpit, măi frate, averea nimului.

Am fost crescut acasă în larg, în destulare;

Părinții mei cu cinste trăiau în satul lor.

Eram flăcău în horă, fruntaș cu stare mare,

Cu cal de călărie și alții de-nhămare;

Moștean, la părinți unul, trăiam un trai ușor.

Părinții biet, sărmanii, voiau să mă însoare;

Îmi tot spuneau de fete, dar nu-mi găseam pe plac

Mă tot plimbam prin sate, mergeam la șezătoare,

Cînd văz odată o fată, ce-n ochii ei, ca-n soare,

Să cat nu fu putință. O văz aci și tac.

Mă tot codeam prin casă, spuneam la fete glume;

Mă dam pe lîngă dînsa, dar nu-i puteam vorbi.

Roșea de-i prindeam ochii, sau mă striga pe nume

Fetițile zburdalnici! Ca ea frumoasă-n lume

Și mîndră și gingașă gîndesc că n-a mai fi.

Cît vru să ias-afară fetița rumeoară,

Eu sai ș-o iau în brațe și parcă fu a mea.

O strîng și ea-mi răspunde. O iau la subțioară

Și fug, căci era mică, ca peana de ușoară;

Bătea sub țîță-i pieptul și gura îi ardea.

Ajung cu ea acasă ș-o bag la alde tata;

Aci o văzui bine și tare îmi plăcu.

Eu mi-am găsit nevastă. Vă place vouă fata?

Trimiteți la moș popa, că nunta este gata;

Să nu-ntrebați ce are și cine o făcu.

Mă sărutară-ndată părinții în urare

Și eu și cu Maria puparăm mîna lor.

D-aci apoi plecarăm, făcurăm nuntă mare

Și strînserăm o plasă să vie-n desfătare;

Căci mîndră l-era nora și june-al lor fecior.

Vreo două luni trecusem cu ea în căsnicie;

Cînd pe o lună plină ce peste noi plutea,

Ne desfătam sub cergă ascunși pe deal în vie

Și ne glumeam atîta, cu-atîta veselie,

încît și luna pare cu drag că ne privea.

Dar somnul citeodată aduce grele vise!

Într-însul necuratul își joacă ooada sa!

Se vede că norase și nimeni nu simțise;

Căci ploaia nu-ncepuse, dar trăsnetul izbise

Un nuc bătrîn în preajmă, și cîinele lătra.

Mie-mi păru deodată Maria spăriată

Că strigă, și la dînsa se dă un lup turbat.

Apuc în zăpăcire securea rezemată

De căpătîiul nostru, izbesc pe biata fată

Care dormea în pace. O dată a țipat!...”

Aci s-opri voinicul și perii-i se zburliră,

Și cearcăne de sînge rotiră ochii săi,

Și dinții îi scrîșniră, și mușchii tresăriră,

Și spume de balaur pe gura lui ieșiră,

Și nările-i deschise zvîrlea în toți văpăi.