Gîndiți voi la durere? gîndiți voi vre odată

Că și țiganul ăsta e soț, e și el tată,

Va fi iubind ceva?

Se află și într-însul dorința-naintării; –

Căci firea nu a dat-o-n veci numai puterii; –

E-n om, natura sa.

Cum vreți voi ca țiganul, ce-n hulă se tîraște,

Cînd vede libertatea a fiilor ce-o naște,

A neamului său tot,

A lui și a soției; cînd știe c-o să fie

D-aci-nainte liber, asupra-i nu-i sclavie,

Stăpînii nu mai pot;

Va fi stăpîn pe timpu-i, va rîde cu natura,

S-o bucura de munca-i și va simți căldura

Ce Domnul a sădit

în sînul de familii, în vorba asta: tată!

Să fie surd la toate? natura lui stricată,

Gîndiți că s-a răcit?

E crudă, crudă legea ce-apasă și strivește

Gîndirea zeității, mister ce cîrmuiește

Materie și spirit și face de suntem!

Amor și Libertate sunt legea Provedinței;

Sunt osia naturii; și cin’ le ia ființei, –

Urgie! anatem!

Statistica de crime nu poate să v-arate –

Pe cînd bîntuia răul pe om, societate,

Opincă și boier,

În zile de tortură, de țepe, sugrumare?

Și cînd era mai bine: în vremile barbare,

Sau azi cînd nu s-omoară, cînd n-avem nici hengher

Gîndiți la instituții, la școli, înnobilare,

La înlesnirea vieții, l-a țării destulare,

Ș-atuncea s-a stîrpit

Și crima și hoția. E vițiul în prăvili;

D-aci se naște răul. Curmați aceste stăvili

Ce revoltează omul și cel mai liniștit.

Ș-apoi țiganul ăsta e lucru, e avere,

Proprietatea voastră; el nu e în cădere

Să judece ca omul; nu poate a gîndi;

E vită brută: n-are nici drept, nici datorie;

Incult ca dobitocul ce paște în pustie;

Și prăvilile voastre nu pot a-l osîndi.

Cînd face vita moarte o osîndiți să moară? –

El a privit ciocoiul cum bate și doboară,

Lăsînd pe zile morții țiganii ce-i robește, –

Și nu se face vorbă. I-au dat de băut bine,

I-au dat o armă-n mînă, cînd nu era în sine,

I-au zis: omoară-ți gîdea și eu te ocrotesc.

Tu mîine vei fi liber cu copilașii-n pace;

Îți dau de cheltuială, îți dau orice-ți va place,

Te-oi face negustor,

Te-oi face om pe lume; iar altfel, — vai de tine

Acuma dar alege-ți, ca ce-ai voi mai bine:

S-omori sau să te-omor?

Voi osîndiți țiganul ce, beat d-a lui dorință,

A săvîrșit o crimă. Gîndiți, în conștiință,

Cine este mai mișel:

Țiganul ce omoară, omoară a da viață

Și lui și seminției, — sau voi carii de gheață,

Călcînd și instituții, îl omorîți pe el?

Voi osîndiți o crimă făcută în beție,

În disperații crude, în patimi, în mînie,

Cînd omul e nebun;

Ș-apoi, cu sînge rece, în bine, fericire,

Nempinși deloc de patimi, strigați c-o glăsuire

Că morții își răzbun?

Strigați: să moară omul! să moară-n agonie!

Vă duceți la biserici? — Nu-i asta barbarie,

Să fiți neiertători? –

Cîrmuitori ai țării și ai societății,

Exemple-ai răzbunării și ai moralității?

Chiar voi omorîtori?

Și unde se sfîrșește această răzbunare

După principul vostru? gîndiți voi o-mpăcare

În fiii ce trăiesc?

Voi singuri dați exemplu și-i invitați la ură,

Deschideți rană nouă prin nouă lovitură,

Dați sînge de privesc.

Cînd ziceți vorba: moarte! simțiți oari cum vibrează

în mumă, fii, prieteni ce plîng și sîngerează; –

Vedeți-i stînd la porți

Cu gurile în aer, cu ochii fără viață,

Cu brațele spre ceruri; îi trec sudori de gheață; -

Vedeți? ei sunt mai morți!

Voiești să dai exemplu ș-omori un om ce plînge!

Voiți să-mblînziți tigrii și îi hrăniți cu sînge!

Voiți a-i corecta —;

Și îndemnați la crime! — O! cu brutalitatea

Nu se civilizează deloc societatea;

Căci crima naște crimă și crima n-o-nceta.

Atîtea milioane ce dați pe la poliții,

La temniți și la paznici, la dorobanți, miliții,

L-atîtea născociri,

Nu pot ca să vă scape de astă barbarie?

Nu pot să ție omul nebun, sau în mînie,

De relele-i porniri?