Acum e miezul nopții, și tuciul, deșteptat,

Lovește și răsună din nalta-i locuință,

Ca glasul ce pornește o oaste-n biruință,

Și-n munți, din stîncă-n stîncă, eco l-a repetat.

Și preajmile-n departe parc-ar spăimînta;

Parc-a sosit și ora d-a doua înviere;

Parcă se-nalță tronul la care ni se cere

Și cugetul și fapta răsplată a-și căta.

Ca suflete întocmai cînd strigă Mihail;

Ca umbre căror moartea locașul le arată;

Ca oaste ce se cearcă de este-n veci tot gata;

Ca emigrați ce află că-i chem de prin exil, –

Pe sute de potece bătute nencetat

De greii sandali negri ce-n nopți fără de stele,

În zile fără soare, pe lapovițe grele,

Pe vijelii, pe vifori, deloc n-au pregetat, –

Se mișc prin întuneric părinții singuriți,

Mai negri decît noaptea, mai vechi decît stejarii,

Cu pletele ca blana pe care-mbracă țarii,

De privigheri și posturi neîncetat slăbiți.

Și cînd lucește-un fulger pe cîțiva gîrbovi, orbi,

Al căror sînge-ngheață în vinele slăbite,

Se văd jucînd pe raze acele barbe-albite,

Ca fulgii unei ier ne pe penele de corbi.

Orbiți de bătrînețe, slăbiți d-al rugii jug,

Se leagăn în toiege, căci mai le-au trecut seara; –

Sunt grei ca și pămîntul, și galbeni ca și ceara

Ce luminează groapa de morți fără coșciug.

Se mișc încet spre centrul în care e-nălțat

Un templu-a cărui cruce de nori se ruginește,

Precum se roade piatra-i de plînsul ce pistește

Din fruntea încrețită a celui genucheat.

Nimic nu îi conduce spre templul înnegrit,

Nimic, decît o lampă ce parcă licurează

În fundul monăstirii, precum ne luminează

O rază de speranță cînd sufletu-i mîhnit.

„Frați, vom muri!” șoptește pămîntu-n preajma lor

„Vom muri!” răspund pacinic, în loc de salutare;

„Vom muri!” se îngînă și mai în depărtare,

Și moartea se urează ca un ceresc favor.

Sprînceana lor ascunde o pleopă ce-a secat

Privind icoana morții în hîrca cea uscată,

Ca sălcii plîngătoare o piatră înghețată,

Sub care focul, viața, speranța a-ncetat.

Dar îns-a lor speranță e vie ca Cristos;

E verde ca tulpina a cării crăci pîrlite

Se-ncarcă-n miezul iernii de scuțurile-albite,

Cînd mana-eternității viață-i dă din jos.

Așa se hrănesc și ei de mana cea din cer;

Așa credința vine p-ascuns de îi nutrește,

Pe cînd asprimea rugii și postul îi slăbește

în lunga lor veghere pe un toiag de fier.

Și tânărul acela ce-ntreagă viața sa

În ast locaș petrece în trudă, pocăință,

Ce a crescut în rugă, în posturi, umilință,

Și n-a avut prilejul de rele-a se-mbăta, –

Ca și bătrînul care în crime-i obosit,

S-adun să-și ia răsplata; căci nu e osebire:

Mîntuitorul lumii, în marea sa iubire,

Primește p-ăl din urmă ca p-ăl întîi-venit.

S-adun ca să se roage de Tatăl Creator

A ușura țărîna la ginte răposate,

La mii de generații de lume nevisate,

Cu care-ngroașă globul sărmanul muritor.

O! generații care strate, strate se întind

Pe stratele-nvechite, ca undele de valuri

Ce se adun din vîrfuri, se prăvălesc din maluri,

Se-ntind pe oceanuri, vechi valuri cotropind.

O! pentru generații ce trec neîncetat

Pe ast ținut de doliu, cum trec și niște turme

De oi fără putere etern p-aceleași urme

Ce turmele trecute, trecînd, au însemnat.

Acum sunt toți în strane ca în mormîntul lor.

Ochiu-n pămînt ațintă trufia pieritoare

Și mintea-le se-nalță la viața viitoare,

Unde și-au pus comoara prin rugă și amor.

Moisi, Isaia, Daniil se deștept;

Ai lui Iehova preoți ce-au profetat în lume

Ce-a fost și ce-a să fie, – al mîntuirii nume, –

Le strig ca din morminte la cîți vrun bine-aștept.

Asculți tu oare, Doamne, de unde locuiești,

Cum s-urcă cu tămîia un: Doamne miluiește?

P-aști gîrbovi care-ți strigă un: acum slobozește,

Îi ții să vază lumea cum ai s-o mîntuiești?

Trei mii de ani mai bine, stăpîne, au trecut,

De cînd aceste imnuri, în tristă armonie,

Înalță omenirea, s-aline-a ta mînie,

S-o mîntuiești de Răul ce voia-ți a făcut!

Ai hotărît tu, Doamne, sfîrșit la ura ta?

Vrun Hanaan ne-așteaptă sau a Sodomii soartă?

Mai e vre o cercare l-a fericirii poartă?

Mai sunt cutremuri, groaze pînă te-i arăta?

O! mintea mea se pierde cu cît o duc mai sus!

Se pierde-n mii de gînduri, ca urma-n labirinte,

Ca ruga și ca plînsul vărsate pe morminte;

Se pierde ca tămîia pe vînturi de apus!

Se pierde, s-adîncează într-un deșert noptos;

Se pierde să străbată voința-ți, vecinicia,

Ca acvila ce-aleargă să măsure tăria,

Ș-orbită în lumină, se prăvălește-n-jos.