O! oameni fără lege! Stăpîni fără-ndurare

Cu inimă de fier!

Cînd smulgeți unei mume un singur fiu ce are,

Gîndiți atunci la cer?

Gîndiți oari la durerea ce cearc-acea săracă?

L-acele reci sudori

În care desperarea și lacrima îi seacă,

L-acele cruzi fiori

Ce se deșțept într-însa cînd își aduce-aminte

Că nu mai are fiu,

Că nu o să-l mai vadă! – îi piere dinainte! –

Îl dă-n mormînt de viu?

O! cînd ne dați botezul ziceți că suntem rude;

Ziceți că suntem frați!...

De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude?

Gîndiți că-l înșelați?

Cînd vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, –

Și ce zic! – mult mai reu!...

Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite;

Iar noi, munciți mereu!...

Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?

P-un cal cîți robi n-ați da!

Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare

C-un cal a măsura?