„Doamne! l-a ta provedință
Cu toată a mea credință,
Eu viu a mă ruga.
Și daca a mea dorință
Va fi și a ta voință,
Grăbește-a asculta!

Ajută-mi docamdată să-mi fac întîi un nume:

Să poată să mă crează și bun și rău în lume,

Căci a lor credință voi ști-ntrebuința.

Voi prigoni tiranii cu totul să se stingă;

Cruzimea tiraniii pe nimeni să n-atingă,

Tot nedreptățitul la mine-a alerga.

Apoi, după aceastea, i-oi face să-nțeleagă

Mulțimea că e oarbă și trebuie s-aleagă

Cine s-o conducă, — și-n față voi sta eu.

Oh! dă-le lor credință și mie dă-mi putere;

Dă între dînșii ura și mie prevedere

Ca să-i fac să vază în mine, Dumnezeu.

Atîta cer, Stăpîne, și celelalte toate

Le-oi face-așa de bine, cît crez că nu se poate

Să nu vii din ceruri cu mine-a lăcui.

Voi stinge suvenirea a oricărui nemernic

Ce-avu puterea toată și nu știu fi vrednic

D-absolutul bine ce tu lăsași aci.

Tiberii, Caligulii, Neronii și Cristierii,

Și-atîția slabi de înger ce vrur-a da puterii

Aripa întreagă și nu știură cum,

Îi voi șterge cu o faptă-n a lumii suvenire;

Voi face și demonii de mine să se mire;

Cap să mă numească în iaduri de acum.

Voi face tot supusul la mine să se-nchine

Și orice apăsare să zică că e bine:

Eu să fiu stăpînul și toți să-mi fie robi.

La orișice caprice să-i văz, cu bucurie,

C-alerg să le-mplinească; nimic ei să nu știe;

La a mea poruncă, să moară toți ca orbi.

Pă orice îndrăzneață ființă gînditoare,

Voi pune-n temniți negre să nu mai vază soare;

Subt pămînt să geamă; ș-acolo va pieri.

Cu preotu-mpreună, să-mi rîz de omenire;

Prin lege să-i iau mintea, prin sceptru-a sa simțire

Corp, simțire, minte voi ști a le strivi.

Și daca nesupușii vor ardica o frunte

Să-mi ceară socoteală, sau legea-mi să înfrunte,

Voi ști să-i pui eu bine prin însăși frații lor.

Le-oi ști eu stinge neamul cu însăși a lor mînă,

Și liniștind iar pacea, peste a lor țărînă

Voi ardica templuri la bunu-mi Creator.

Iar după ce voi face întreagă-le pierirea,

Să pui să se omoare, să piară omenirea

Și să las un Noe să poată povesti

La alte generații, c-a stat un prinț în lume,

Ce cu a sa putere și-a dobîndit un nume

Demn de toată stima, cît globu-l va trăi.

Și-n zilele-mi din urmă, spre jalea cea obștească,

Voi face din tot locul tot cerul să roșească

De cetăți aprinse în flăcări de rubin.

Ș-atunci, prin munți de corpuri, un ocean de sînge,

Împurpurînd tot globul, în aburi va resfrînge

Numele-ți, prea sfinte, în linii de senin.”

Într-o grozavă spaimă, deloc sunt în picioare,

Și-n ochii-mi sta aievea icoana-ngrozitoare;

O sudoare rece întreg m-a petrecut.

Mi-arunc în ceruri ochii și nu-mi vine-a mai crede

Că ochiul nemuririi, prin neguri, mai prevede

Unde merge lumea și ce plan s-a făcut.