Când plec marţi la drum
Sever Popescu, 49 de ani.
Mărioara, soţia lui, 29 ani.
Aurică, 32 de ani.
În iatacul soţilor Popescu, cu salonaş alături, birou de avocat şi cameră de baie. În zilele noastre.
— Pleci?
— Plec.
— Unde pleci?
— La Bazargic.
— Nu stai la masă?
— N-am vreme.
— Stai de mănâncă.
— Iau ceva în gară. Orevoar!
— Când vii?
— Azi ce-i? Marţi?
— Cum dracu s-a nimerit tocmai marţi.
— Ce eşti proastă. Mie mi-aduce noroc. Zi, azi e marţi. Miercuri ajung. Până isprăvesc. Joi, cel mai târziu vineri, sunt înapoi.
— Să vii sănătos. Adu-mi ceva de acolo.
— Ce să-ţi aduc?
— Ce vrei tu.
— Nu ştiu, poate. Să văd cum stau.
Cum a plecat domnul Popescu, Marioara a ridicat transperantul, a deschis fereastra, a stins luminile, s-a aşezat la pian şi a început să cânte crescendo, cu voce transportată de dor: „Dragă, nu-i nimeni în crâng, S-a scoborât şi noaptea, Vino la piept să te strâng.”
— Zent! Strigă cineva, năvălind pe fereastră.
— Cine-i? Tu eşti, Aurică? Vai, cum m-am speriat! Nu te-a văzut nimeni? Stai să închid fereastra. De unde vii?
— De la Ploieşti. Am vândut via.
— Ai mâncat?
— Nu. Bărbatu-tău unde e?
— A plecat.
— Serios?
— Pupă-mă! Vine poimâine. Ce vrei să mănânci? Sunt fără servitoare, închipuieşte-ţi. Am friptură rece, struguri şi brânză.
— Vin?
— Bate în perete, că vine băiatul de la cârciumă.
Au mâncat şi, fireşte, s-au culcat, cum ar fi făcut oricine în locul lor.
Dar la un lucru nu s-ar fi aşteptat nimeni.
În puterea nopţii, după zgomotoase ciocănituri în geam, vocea lui Popescu răsună la fereastră:
— Deschide, Marioară! Nu te speria, eu sunt.
Recomandaţia era crudă.
— Pe un' să ies?
— N-ai pe unde ieşi, că te întâlneşti cu dânsul. Ascunde-te în dulap.
— Deschide, n-auzi?
— Aşteaptă, nu găsesc chibriturile.
Adunând hainele pe întunerec, le aruncă sub pat şi porni să deschidă uşa.
— Cum se face că ai venit?
— A deraiat trenul.
— Ce ghinion afurisit!
— De.
— Ţi-am spus eu că marţea nu e bine să pleci.
— Adevărat, zău.
— Ce faci? N-aprinde. Când ai şti cât mă doare capul. Parcă am avut un presentiment. N-am închis ochii toată noaptea, mă gândeam la tine. Du-te şi-mi ia un piramidon.
— De ce nu mi-ai spus? Acuşa m-am dezbrăcat.
— Ia-ţi numai pantalonii şi pardesiul.
— Lasă, mâine.
— Fii drăguţ. Nu mai pot.
— Poate n-o fi deschis la farmacia noastră
— Este, c-am citit în jurnal.
Dibuind, Popescu luă pantalonii de pe spătarul scaunului, pardesiul din antreu şi plecă, cu gulerul ridicat peste cămaşa de noapte, la farmacia din colţ.
— Ce doriţi?
— Iartă-mă, nene Grigoriu. Dă-mi un piramidon. Nu pentru mine. E pentru nevasta mea. Altfel, nu te-aş fi deranjat. Eu nu iau doctorii să mă tai. Am cincizeci de ani şi, crede-mă, nu iau o curăţenie, care alţii.
— Poftim.
— Cât costă?
— Luaţi un tub. E bine s-aveţi. Treizeci de lei.
— Poftim.
Şi nu putu spune mai mult. Simţea că i se umflă capul. Tot sângele îi năvălise în obraz.
Băgând mâna în buzunarul cel drept, unde ştia că are gologani, dădu peste un pachet de hârtii de o mie de lei.
Ducând mâna la celălalt buzunar, era să piardă ochii de mirare când descoperi şi acolo alt pachet cu hârtii mari. Se uită nedumerit şi abia băgă de seamă că pantalonii nu erau ai lui. De altfel, îi era prea strâmţi, şi pipăindu-se la spate, îi veni să ţipe de bucurie, căci simţise alt pachet.
— Viu de la drum, se socoti el obligat să explice farmacistului. Am făcut o afacere. N-am mărunte.
— Nu face nimic.
— Schimbaţi dacă voiţi.
— Lăsaţi să-mi daţi mâine.
Întors acasă, Popescu aprinse lumânarea, deschise dulapurile, căută pe sub paturi, inspectă toată casa şi se culcă liniştit lângă nevastă-sa, care dormea dusă.
Dimineaţa, când s-au sculat, el privea gândindu-se în vag. Ea încremenise cu ochii la pantaloni.
— Ce te uiţi?
— Dragă, iartă-mă: sunt vinovată.
— Nu eşti vinovată de loc. I-am murdărit în tren. Trimete să-i cureţe, şi când i-o aduce, n-ai să-i mai cunoşti. Numai vezi te rog să fie gata repede, marţi plec la drum. Eu când merg marţi la drum, îmi merge bine.
