Pe patul de moarte

Conu Tache Grosu era mic şi sfrijit ca un mâţ părăsit, purta chelie, barbişon şi umbrelă.

Dimpotrivă, coana Victoriţa, nevasta lui, era un munte de femeie, colorată ca un jandarm rural, mustăcioasă ca un dascăl de ţară. Din ziua nunţii ocupase tot patul, toată trăsura, îl acoperea când şedeau alături pe scaune şi era gata să-l ia la subsuoară ori de câte ori treceau strada, atât părea de neisprăvit alături de ea.

Conu Tache îi ştia de frică. N-avea voie să fumeze în casă, unde nu mai era primit dacă întârzia la un pahar de vin între prieteni. Lucrul acesta i se întâmpla acum regulat o dată pe săptămână, joia, când de obicei rămânea la masă Fănel, nepotu-său, vagmistru la Regimentul 4 roşiori, pe care-l lăsa jucând tabinet cu nevastă-sa.

De la o vreme, coana Victoriţa devenise mai îngăduitoare. Îl lăsa să se strecoare în casă, prefăcându-se că nu-l vede. Atât doar îi spunea, când se întâlneau fără voie, privindu-l cu viclenia omului care ascunde ceva: „Ai venit, haimanao?”

Uneori soţul încerca să-i ţină piept. Dar după o slabă împotrivire, îşi relua jugul, fulgerat de priviri încruntate.

Conu Tache Grosu era un îmbogăţit de război. Trebuie să spunem însă, spre onoarea lui, că nu speculase nici grânele, nici furniturile armatei. Averea i-a venit pe neaşteptate: vânduse pe preţ bun, după încheierea păcii, casa de zestre a neveste-si. Trei milioane de lei, pentru cincizeci de mii, cât fusese constituită dotă la tribunal. Trăiau acum din venit, după ce-şi cumpăraseră o casă mai mică, două odăi, pentru că n-aveau copii, antreu mare, curticică singură, bucătărie, electrică şi baie.

El n-avea nici o treabă. Se odihnea după douăzeci şi cinci de ani în serviciul primăriei, gustând fiecare clipă. Sorbea aerul rece al dimineţii, cafeaua cu lapte, îmbrăca o cămaşă călcată cu lustru şi pleca, furişându-se, ca un spion ce duce un secret mare, să se plimbe în Cişmigiu, sau să stea de vorbă la cafenea.

În schimb, coana Victoriţa nu-şi afla locul. De dimineaţă se ducea la biserică, căci era fată de preot, şi credea în puterea lui Dumnezeu şi în veşnicia iadului. Apoi scotea aşternutul, perne cu broderii de mână şi plăpumi înfocate, pe fereastră, la aer, întindea scoarţe pe frânghie, toca vinete, lustruia, ceruia, da muştele afară, şi când venea domnul Tache Grosu, se aşezau la masă, el fără haină, cu nasturi de mărgean la manşete, ea în capot, pudrată din belşug, cu părul răriţat, împărţit în alee, ca o grădină englezească.

După prânz, în timp ce dumnealui cetea ziarul la umbra caisului, coana Victoriţa găsea totdeauna ceva de făcut: rufe de călcat, saltele de prefăcut, sau se pregătea de iarnă, făcea dulceţuri, umplea ardei borcănaţi cu morcovi şi varză roşie, spăla castraveciori sau învârtea bulionul ce forfotea în cazan, ca păcura pentru judecata supremă.

— Dă sarea, Mario, unde umbli?

— Am fost de-am luat oţet.

— Ţine de colea. Adă sita. Mai pune lemne.

Maria, femeiuşcă de ţară, tânără, cu sânii neastâmpăraţi, se dezgheţase la oraş, purta ciorapi roz, era dornică de flirt la colţul străzii şi se înnebunea după cinematograf, la care însă nu se putea duce, seara, mai ales, pentru că stăpână-sa încuia poarta şi lua cheia.

Dar slugile nu mai sunt proaste. Îşi dau stăpânii în stambă, se sfătuiesc între ele şi se pun la cale când se întâlnesc între două treburi.

— Ce faci, Mario?

— Fac pe dracu!

— Ce te-ai uscat aşa. Parcă eşti moartă!

— Lasă-mă, Veto, nu mă mai otrăvi şi tu, că-s destul de amărâtă.

— N-o duci bine cu stăpânii?

— Ba, slavă Domnului, mâncare este, treaba n-ar fi grea. Ei, da bine, soro, n-ai şi tu răgaz să te duci să tăinuieşti cu cineva, să mai vezi lume. Mă ţine din scurt, mai rău ca pe hoţi.

— Taaci!

— Unde-ai fost? De unde vii?”. Numai ce-o auzi.

— Dacă eşti proastă.

— Nu-s proastă. Aşa mi-a fost, se vede, nenorocul. Ţi-i lesne a vorbi dacă ţi-ai găsit loc la Micşuneasca. Las', c-am auzit eu. O aia, care joacă teatru. Lipseşte toată ziua, şi seara are casă plină de musafiri, care dau bacşişuri. Tu te-ai schimbat de huzureală, şi eu de inimă rea. Că şi tu ai slăbit. Oricum, să fiu în locul tău, n-aş mai zice nimic. Tu te joci.

— Mi-a ieşit joaca prin nas.

— Nu cumva?

— Cin' ţi-a spus?

— Am auzit şi eu. El ce zice? I-ai spus?

— Gândeşti că-i pasă. Şi-a pus capelul pe o ureche şi s-a dus după stăpânu-său, că-i ordinanţ. Arde-m-ar focu, că n-am avut eu minte. S-a mutat la Braşov.

— Acu ce faci?

— O să caut un loc mai liniştit. Nu mai pot ţine. Obosesc repede.

— Ştii una?

— Ce?

— Hai să facem schimb. Vino tu în locul meu, să merg eu în locul tău; vrei?

— Da boieru tău e cuminte? Că vezi, sunt unii…

— Cuminte. Îl ţine cucoana din scurt. Şi-i bătrân, dă-l dracului.

— Las', c-am mai văzut eu. Ăştia bătrânii s-aprind mai repede decât cei tineri.

— Tu când împlineşti luna?

— La întâi.

— Taman bine, şi eu tot la întâi.

— Aşa, Mario, spune coana Victoriţa servitoarei seara, după ce-i luase socoteala şi-i da de cheltuială pentru a doua zi. Facem o musaca şi scoţi două bucăţele de friptură. Iei un pepene verde, ardei graşi şi un chil de roşii.

— Altceva?

— Atât. Vara nu prea mâncăm. La întâi plecăm şi noi, o să rămâi singură. Să fii cuminte şi să ai grijă de casă dacă vrei să-ţi aduc un şorţ, şi ţie, când ne-om întoarce.

— Ştiu, săru' mâna. Da eu nu mai stau. A venit o femeie din sat de la noi şi mi-a adus vorbă că e mama bolnavă şi n-are cine să umble cu plugul.

— Vrei să te duci?

— Eu nu m-aş duce, da dacă n-are cine să umble cu plugul şi-i mama bolnavă.

— Mă rog, mă rog, n-am nevoie de explicaţii. Adă femeie în loc. Şi pleacă.

— Am femeie, săru' mâna.

— Cine ştie ce soi rău.

— Dacă n-ăi fi mata mulţumită.

Recomandată de doamna Micşunescu, Veta intră două zile mai târziu la coana Victoriţa, în locul Mariei, care trecu de la doamna Grosu la doamna Micşunescu, artistă.

La dejun, coana Victoriţa îşi puse soţul la curent:

— Ştii că am dat drumul Mariei?

— Ducă-se!

— Ce uşor e de vorbit!

— Parcă n-ai şti. Tocmeşti alta.

— Până când o înveţi. Da vouă ce vă pasă?! Parcă ştiţi cu câtă trudă se ţine curăţenia.

— Parcă iei servitoare numai pentru mine.

— Vii numai să te aşezi la masă.

— Am muncit destul, am drept să mă odihnesc.

— Şi eu să muncesc ca o proastă.

— Ai femeie.

— Cu servitoarele de azi trebuie să munceşti şi pentru ele.

— Atunci, nu mai tocmi.

— Ia, te rog, sfârşeşte. Eu nu-mi văd capul de grijă, şi dumitale îţi arde de glumă!

— Caută femeie.

— Mersi. N-am aşteptat să mă înveţi ce trebuie să fac.

Dar când servitoarea cea nouă intră cu jumările, bietul om abia îşi stăpâni minţile să nu se dea de gol.

— Ce te uiţi la ea?

— Nu mă uit.

— O cunoşti?

— N-o cunosc, dragă.

Înghiţi cu noduri. După prânz stătu ca pe ghimpi, şi cum se făcu ora patru, alergă într-un suflet la doamna Micşunescu, artista, cu care întreţinea relaţiuni o dată pe săptămână, joia, când venea nepotu-său la dejun, pentru opt mii de lei pe lună, plătiţi înainte, câştigaţi în mici afaceri făcute la primărie, cu ajutorul foştilor săi colegi.

— Conaşul! Îl întâmpină strigând Maria, gata să cadă, ducând mâna la gură să-şi ţină râsul.

— Aici ai intrat? Vrei să vii înapoi? Eu mă duc. Îngăimă boierul, făcându-se nevăzut.

De atunci domnul Tache Grosu nu mai iese din casă. Se învârteşte în jurul nevesti-si, spală paharele, îi ajută la călcat şi la pecetluit borcanele.

De câteva zile au început să i se îngălbenească ochii. Coana Victoriţa îi dă să bea ţuică, în care au zăcut coji de ouă, privindu-l bănuitoare prin ochelarii-i vechi de aur.

Dar domnul Tache Grosu preferă să moară. La gândul că secretul lui e în gura servitoarelor, i se face inima cât un purice.

Nemaiputând răbda tortura catastrofei ce-l pândea dintr-un moment într-altul, se gândea cu orice risc să-şi mărturisească vina.

Într-o seară i-a fost mai rău ca de obicei. Avea temperatură şi sufla greu.

— Simt că mor. Aprinde lumânarea. Am să-ţi spun ceva.

Coana Victoriţa s-a apropiat, gata să-i închidă ochii creştineşte.

— Ascultă, Victorio, începu el gâfâind exagerat. Eu. Când venea Fănel şi lipseam de acasă.

Dar ea nu-l lăsă să isprăvească. Strecurându-i lumânarea, bănuind că ştie tot, căzu peste el să-l turtească şi, cuprinsă de panică, se spovedi înaintea despărţirii, ca să nu-i ducă păcatul pe cea lume.

— Te-am înşelat, iartă-mă. Nu jucam tabinet.

Conu Tache o privi o clipă nedumerit, apoi adormi, zâmbind fericit ca un copil.

A doua zi era sănătos tun.

Acum iese când vrea.