Fripta

În mantale subţiate, roase până la urzeală, oamenii tremurau de frig, strânşi în jurul sobei.

Lumina lămpii, prinsă în straturile de fum ce se îngroşau înălţându-se înspre tavan, forma o pată alburie translucidă, ca un felinar sleit în ceaţă. Nemaiputând răbda fumul ce ieşea din sobă în valuri, oamenii, cu ochii micşoraţi de lacrămi, deschiseră ferestrele, înjurând de toţi dumnezeii.

— Care eşti ăla care înjuri?

— Trăiţi, don plutonier, am îngheţat de frig.

— Deschideţi ferestrele, boule!

— Le-am deschis, şi degeaba.

— Deschideţi-le şi pe alea din faţă, dă să se facă corent.

— Se sparge sticla, don plutonier.

— Nu se sparge.

— S-a spart. Nu v-am spus eu?!

— Dacă ai ştiut că se sparge, la ce-ai deschis ferestrele?

— Dumneavoastră aţi spus.

— Mişcă de cumpără sticla, şi nu mai vorbi!

— Se poate lipi o bucăţică de hârtie. Care aveţi, mă, hârtie?

— Nu-i nevoie, s-a spart la gură. Ţine şi aşa.

— Închideţi ferestrele.

— Eu zic să dăm focul afară, don plutonier.

— Aşa, mă băiete. Stingeţi-l binişor în zăpadă, că se poate aprinde un incendiu. Că la soba asta nu vă mai încălziţi voi. Face fum de când am venit eu recute. Sunt nouă ani de-atunci.

— Să nu iasă fum, ar încălzi bine, că-i mare.

— E mare, şi degeaba!

— Nu trage coşul.

— Ce vorbeşti, mă, că-s burlanele noi. Nu s-a atins nimeni de ele.

— O avea vreun beteşug.

— Trebuie să aibă ea ceva de nu trage, că doar nu-i neroadă.

— O fi supărată.

— N-a primit solda.

— Mă tem că nu i-a dat drumul în conced.

Şi martirii, copii nevinovaţi, lesne uitători de suferinţe grele, se întreceau să glumească pentru a străluci în faţa superiorului.

— La noapte nu doarme nimeni.

— Da de ce, don caporal?

— Suntem comandaţi de sirvici.

— Ce sirvici, don caporal?

— Avem de făcut pepteni.

— Hă, hă, hă, hă. Aşa e, bine zice don caporal. Ştii ce, hai să jucăm fripta!

— Bine zici. Ia treci colea la rând. Faceţi cerc. Staţi să aleg eu: A-la-ba-la por-to-ca-la ce-ai mân-cat de te-ai um-flat şap-te pi-te şi-un pi-toi şi-un ca-val de u-stu-roi!

Ultima silabă, într-adins socotită, căzu pe capul lui Gligore, stârnind o explozie de strigăte şi urlete de veselie.

— Auuu. Treci, camarade!

Şi aşezându-l sub lampă, potrivindu-i mâinile la subţiori, caporalul se opinti din răsputeri şi-i arse o palmă care răsună înfundat, fără să clintească din loc pacientul.

Gligore era un soldat cu mintea întârziată, cu ochii mici, cu mâini păroase de gorilă.

El nu făcea instrucţie, nici teorie, nu ieşea la paradă, nici la inspecţie. Din când în când, pătruns de un dor războinic nelămurit, atavic, smucea câte o armă, cu care ameninţa pe cei dimprejur cu mişcări de atac furioase, care puneau soldaţii pe fugă.

Gligore avea în primire bivoliţa colonelului, pe care o îngrijea ca pe ochii din cap, dormea alături de ea, încălzindu-se la suflul ei puternic, şi primăvara o uşura de lapte, sugând odată cu malacul24, în râsetele camarazilor, care se oţărau, veselindu-se cu scârbă.

Jocul era în toi. Oamenii nu mai simţeau frigul. Loviturile cădeau grele pe o parte şi pe alta. Gligore se întorcea râzând prosteşte şi arăta la fiecare dată pe don plutonier, insistând cu încăpăţânare bolnăvicioasă.

De altfel, nu-l cunoştea decât pe dânsul.

După încorporare, îl bătuse câteva săptămâni la rând, până când medicii, seduşi de membrele lui puternice, îl trecură, în loc să-l reformeze, în serviciul auxiliar.

În fierbinţeala jocului şi mânat din palme, Gligore ajunsese pe nesimţite alături de soba de tablă, care se înălţa, dreaptă, lucitoare, lângă el.

Plutonierul stătea pe marginea mesei şi privea interesat. Apreciind loviturile, încurajând oamenii din ochi, alegând cu plăceri diabolică pe cei mai puternici, care loveau, repezindu-se apoi cu toţii să-i bage degetele sub nas.

— Poc! Bâz.

— Trosc! Bâz.

— Don plutonier, arăta Gligore, stârnind chiulhan de veselie în jurul lui.

Dar iată că, prins în horă, furat de joc, plutonierul, care până atunci stătuse în rezervă, provocat de îndărătnicia lui Gligore, se ridică cu ochi isteţ, să-i ardă şi el cu sete o palmă, pe care o dorea nepomenită.

Plini de bucurie reţinută, scontând rezultatul, oamenii lărgiră cercul, pentru a lăsa superiorului câmp de manevră. Scuipând în palme, şeful se lăsă pe spate, se cumpăni în aer şi dete drumul loviturii, care, prea mult calculată, căzu moale, şi degetele plutonierului rămaseră prizoniere în mâna de om primitiv a lui Gligore.

— Don plutonier, răsuflă uşurat vlăjganul şi, strângându-l în braţele lui păroase, îl aşeză lângă soba instalată acolo fără folos de nouă ani de zile.

Pierzându-şi cumpătul, plutonierul n-avu timp să reflecteze şi nu se împotrivi. Încrezător în teama ce le inspira, convins că nu va îndrăzni să-l lovească nimeni, se lăsă potrivit de Gligore, râzând silit, cu un început de îngrijorare, sperând în orice caz să ghicească repede, cu ajutorul oamenilor binevoitori şi laşi.

Dar nu trecură multe clipe, şi primi de la Gligore o palmă brutală, care îl culcă peste soba ce se răsturnă o dată cu el. Oamenii înlemniseră, se făcuse tăcere ca-n aşteptarea judecăţii din urmă. Când se dezmeticiră, plutonierul, alb ca varul, greu lovit în coastă, abia îşi mai trăgea sufletul.

Vrând să ridice soba, soldaţii aflară, în fine, de ce scotea fum de nouă ani de zile: n-avea coş.