Colonelul Beroneanu

Colonelul Beroneanu, Boier cu barbă neagră, inspirase de la început ofiţerilor o încredere deosebită, pentru că venea direct de la comenduirea pieţii Bucureşti, unde se fabrică generalii, şi era singurul ofiţer care poseda cal amputat de coadă în garnizoană. Această consideraţiune, consolidată de briliantul mare ce purta în degetul mic, era considerabil sporită de teoria luptelor moderne, pe care o cunoştea din auzite şi cu care turbura traiul ofiţerilor ce-şi împlineau liniştit anii de pensie. Încolo, om bun de petrecere, veşnic în societatea codănacelor, pe care le strângea de braţ, le ciupea de obraz, se apleca după minge pentru a le admira pulpele şi, ridicându-se cărămiziu la faţă, le făcea toate gusturile, organizând excursiuni, prelungind seratele sub ochii mamelor indulgente, pline de speranţe şi de mândrie.

Colonelul purta ghete late, pantaloni largi, tunică lungă – tacâm de om aşezat, şi, prin contrast, scărpinându-se mereu în barbă, vorbea repede, gângăvit, nerăbdător să ia oricui vorba din gură.

Instrucţia o lăsase pe seama ofiţerilor tineri. Mitraliera era la ordinea zilei. Un singur ofiţer cunoştea această armă nouă, cu care într-o bună zi se pomeni înzestrat regimentul.

Terminând inspecţia unei perioade de instrucţie, colonelul, înfăşurat într-o pelerină vastă de păr de cămilă, model elveţian, se îndreptă, urmat de o escortă respectuoasă şi respectabilă de ofiţeri de toate gradele, spre locul unde avea să examineze compania de mitraliere. Locotenentul, care urmase o şcoală specială, rânduise desfăşurarea exerciţiilor astfel ca să se poată urmări succesiv întrebuinţarea mitralierii în luptă: despachetarea, punerea în bătaie, încărcarea, focul şi înlocuirea ţevii, din cauză de accident în timpul tragerii, operaţiune ce se traducea prin înştiinţarea: „Ţeava în defect”, formulă care, redusă la scara gradelor inferioare, se transforma într-o comandă scurtă: „Ţeava defect”, pe care soldaţii o înţelegeau foarte bine, schimbând la moment ţeava presupusă stricată.

Exerciţiile şi desfăşurarea cu lux de semne, semnale şi comenzi, cu repeziciuni exagerate, stârneau progresiv admiraţia colonelului, care transmitea suitei ce prindea el din explicaţiile tânărului comandant de mitraliere: „Observaţi cum se despachetează? Vedeţi cum se despachetează? Aşa se despachetează. Uite, acum o pune în bătaie!”

Exerciţiile se succedau fulgerător. „Ţeava defect!” răcni ofiţerul, oprind tragerea, sigur de efect, făcând semne disperate pentru a accelera mersul unui soldat, ce venea pitulându-se ca la război, purtând glorios pe umeri ţeava de schimb.

— Eee. Mă rog, mă rog. Am văzut. Am văzut. Ce e asta. Ce e asta? Protestă indignat colonelul, scărpinându-se furios în barbă. Ai stricat ţeava, aa. Asta-i armă delicată, domnule, o dai pe mâna ţopârlanului.

— Nu, domnule colonel.

— Nu se poate, nu se poate. Fugi cu ţeava de-acolo, vrei să mă-nşeli? Eee. E ruşine, domnule. S-a trecut timpurile.

— Nu, domnule colonel, numai pentru exerciţiu.

— Ce exerciţiu? Să strici ţeava? Strânge, domnule, să trimeţi ţeava la arsenal, s-o repare în contul meu. Nu ştii, nu ştii.

— Domnule colonel.

— Fugi, fugi. Asta-i armă delicată, domnule, să le bagi la magazie, să nu mai umble nimeni.

II.

În directivele trimese regimentelor de comandanţii superiori, educaţiunea corpului ofiţeresc era calul de bătaie al generalilor. În urma acestei crude recomandări, luni, ofiţerii nu mai aveau odihnă. După exerciţiile şi teoriile obişnuite, se strecurau printre picături, în orice zi, jocul de război, conferinţe felurite, scrima cu floreta, călărie, dans, cor pe patru voci, şi altele.

Colonelul Beroneanu, care ocupa o cameră la Cercul militar, era sufletul acestor întruniri, punând la dispoziţia ofiţerilor amintirile unei călătorii unice la Nice – colonelul pronunţa Niţa – şi un gramofon perfecţionat, cumpărat anume pentru ei, în consideraţiunea că muzica înnobilează sufletul.

— Niţa, Niţa, domnule! Trebuie să vedeţi Niţa… Cald, cald de tot, mai cald ca-n casă. Iarna – lămâi, portocale.

Graţie repetatelor sale povestiri şi ale unui caleidoscop minuscul adus din voiaj, cu vederi din renumita staţiune climaterică, ofiţerii cunoşteau Niţa şi împrejurimile ei mai bine decât judeţul lor. După ce se extaziau în ordine ierarhică în faţa vederilor din Niţa, colonelul se-ntindea în pat, în papuci de brunel şi veston de casă, s-asculte bucăţi celebre cântate la gramofon de artişti cu reputaţie mondială, Carusso, Schlezak, Seim a Kurz, Kubelic, Ciolac şi alţii erau ascultaţi la rândul lor, cu aere de copii cuminţi, de ofiţeri ce şedeau pe scaune în jurul patului, pe care-ntins, cu ochii în tavan, cu gândul aiurea, se scărpina în barbă colonelul.

— Frumos, frumos! Ia vedeţi, domnilor, ce bucată e asta? S-o repete.

— Avea Maria, vesti sublocotenentul Popescu, după ce se informă la ofiţerul însărcinat cu producţiunea muzicală.

— Ăăăă. Avea Maria. Ce-avea Maria? Prost eşti, domnule, ce dracu?! N-ai învăţat latineşte. Ave, se zice Ave Maria, adecă: „Noroc, Marie”, ştiu şi copiii!