În tren

E-n sâmbăta Paştelui. Trenul zis personal a fost luat cu asalt de oameni care-şi fac aceeaşi socoteală: că fiind plicticos, nu-l ia nimeni. Călătorii atinşi de nebunia plecării, cuprinşi de panică la ideea că nu vor ciocni ouă roşii la timp, se-mbrâncesc, se calcă, strivesc pălării de cucoane şi copii mici, înăbuşe doamne corpolente, pătrund în vagoane pe fereastră. Clasele gem de oameni cu muştaru la nas. Ţărani şi soldaţi roiesc pe vagoane, pe scări şi tampoane. Trenul se mişcă, în fine, într-un vaier de urlete şi blesteme, tăiat de un fluierat strident, strigătul de indignare al maşinii revoltate.

O doamnă fină, simplă, elegantă, voalată şi parfumată cu discreţiune, umblă din uşă în uşă, pe sala unui vagon de clasa I-a, ocupat numai de domni, sperând să-şi facă loc într-un compartiment.

— Mă rog, mai este vreun loc liber?

—.

— Mă rog, domnule, locul acela e ocupat?

— 'm ocupat.

— Şi acela?

— 'pat.

Contrariată, făcând o mină adorabilă de copil alintat, doamna – nostimă, nu mai încăpea îndoială – rămase pe sală, privind pe geam în întuneric. Un domn gentil, cu scufă de voiaj, cu papuci de crocodil, confortabil înfăşurat într-o pătură moale, mătăsoasă, cu burta plăcut agitată de rulajul vagonului, o invită, scoţând din gură un muc de havană veritabilă, pentru a-i surâde şi oferi graţios:

— Şedeţi pe cufărul meu.

—.

— Şedeţi.

—.

— Şedeţi, şedeţi.

—.

— Şezi, nu-ţi fie frică. Nu te uita că e de paie. Câte a văzut el! Şezi. Mergi departe?

—.

— Intimidat:) Nu vreţi să staţi? Vă priveşte, nu eram obligat. Ştiu eu ce vreţi dumneavoastră. Adică scoală tu să şed eu. Asta, să mă ierţi dumneata. Eu nu dau locul meu din principiu, da fiindcă sunteţi damă, dacă consimt şi dumnealor să ne strângem niţel. Poftiţi între noi. Oamenii buni se-mpacă. Poftim colea.

—.

— Nu vrei nici aşa? Treaba dumitale!

—.

— Faci mofturi, atâta pagubă! Rămâi pe sală. Eu v-am spus, poftiţi între noi. Nu vreţi, altă chestie. N-o să vă dăm locul nostru. L-am plătit, ca şi dumneata. Cine vine întâi. Ai drept să reclami. O dată ce ai plătit, sunt datori să-ţi dea loc. Reclamaţi, de ce nu reclamaţi? A mai fost aşa un caz ieri, ba nu, alaltăieri. Tot cu o damă. Aşa, că ieri eram acasă. Uită omul de la mâna pân' la gură. Am vrut să plec ieri, da fiindcă era marţi, nevasta. Parigorii23. Şi a reclamat, şi i-a făcut loc. Noi încă trăsesem perdelele, eram numai eu şi un negustor de la Tecuci. A venit conductorul şi a deschis numaidecât. Ei au chei anume.

— Biletele!

— Teribilă meserie mai aveţi şi dumneavoastră. Fără odihnă. Când dracu dormiţi, nenişorule? Barim aveţi vreo leafă bună?

— Vai de capul nostru!

— Cereţi, domnule, să vă dea. E dator. Puneţi-vă în grevă.

— Apoi să credeţi că acolo o să ajungem. E cinci lei o pâine. Am şase copii. Aveţi bilet?

— Am, se poate fără bilet?

Şi scotocindu-se prin toate buzunarele, domnul instalat comod, sfârşi – după ce toţi pierduseră răbdarea – să-şi găsească biletul, pe care-l întinse ca şi cum ar fi dăruit ceva conductorului.

— Dumneavoastră aveţi bilet de a doua. Vă rog să treceţi în clasa II-a.

— Cin' ţi-a spus?

— Aici nu puteţi sta.

— Dă-mi loc.

— Poftiţi acolo; dacă o fi, vă facem loc. Altfel, plătiţi diferenţa. E domnul controlor în tren.

— Dumneata nu vezi că nu e loc?

— Asta nu ne priveşte.

— Cât e diferenţa?

— O sută şaizeci de lei. Acum se plăteşte pe zonă. Dacă nu plătiţi până la Titu, de la Titu înainte vă taxez îndoit.

— Cum ai spus? Asta-i tâlhărie! O sută şaizeci de lei! Nu dau eu banii mei statului, s-aveţi de unde fura dumneavoastră!

— Atunci treceţi la a doua, că plătiţi amendă.

— Mă duc, mă duc, nu te teme. Ce, crezi că nu mă duc? Poftiţi, doamnă, în locul meu. Puteţi răci, nu staţi pe sală.