Crăciunul

Prin urmare, domnilor, eu plec. Vă urez ani mulţi fericiţi. Apropo, aş vrea ca înainte de a li se da drumul în permisie, să se facă recruţilor o conferinţă pe companii, arătându-li-se însemnătatea naşterii Mântuitorului, diferite datini, obiceiuri, ca de pildă magii, povestea Betleemului, aşezarea ghetelor la gura sobei, etcetera, etcetera.

Căpitanul: Vezi, domnule sublocotenent, ai grijă, vorbeşte dumneata bobocilor de ce-a spus colonelul. Eu plec.

— Am înţeles.

— La mulţi ani!

— Să trăiţi.

— Ascultă, Bucurel, a dat ordin domnul căpitan să vorbim ălora despre naşterea Mântuitorului, datini, etcetera. Cum facem, că eu am tren la patru?

— Păi eu nu plec nicăieri.

— Bun, bravo! Atunci vorbeşte-le tu. Nu fă poliloghie multă. Betleemul, magii, povestea ghetelor.

— Înţeleg.

— La mulţi ani! Să ne vedem eu bine.

— Să trăiţi!

Plutonierul (harnic): Ia strângeţi-vă în jurul meu. Ho, destul! Linişte!

În cameră se făcu tăcere de moarte. Candela ardea pâlpâind, luminând nestatornic un petic de mătase roşie.

Plutonierul Bucurel, burtos, zbanghiu, cu mustaţa umedă, stătu o clipă crăcănat, nedumerit, încercuit de oameni. Părând a fi găsit, în fine, ce căuta în mozaicul camerei, începu pedagogic, inspirat, cu mâinile în buzunare:

— Ia să-mi spuneţi voi mie, de unde creşte omul? Care ştie?

— Eu!

— Spune.

— De la cap.

— Tţ. Altu. Care ştie

— Eu, să trăiţi.

— Zî-i!

— De la cap.

— Boule! Spune tu, ăla de-ai făcut şcoala de cântăreţi.

— Eu zic că tot de la cap.

— De ce?

— Fiindcă vine pe lume cu.

— Proştilor, vă pun mură-n gură şi-i daţi înainte cu capul. Voi nu vedeţi? Capetele nu sunt egale. Unul se naşte o zi mai devreme, altul două-trei mai târziu.

— Şi o lună.

— O samă şi două.

Plutonierul: Aaaşa! Uită-te fiecare la capetele voastre. Nu e o pânză ca cum e grâul.

— Ori ovăzul…

— Ori săcara.

Plutonierul: E ca copacii din pădure: unul mai sus.

— Altul mai jos.

— Unul mai subţire.

— Altul.

Plutonierul: Care cum l-a făcut Dumnezeu. Aşadar, de unde creşte el? Gândiţi-vă bine.

— De la rădăcină.

Plutonierul: Adică de la pi. Nu te râde că te ia dracu! Zi, de la pi.

— Cioare.

Plutonerul: Dete Dumnezeu sfântul! Aşa, de la picioare. De acolo pornim toţi, oriîncotro ai vrea să mergi. Acum ascultă aici la mine ca să ştii când te-o întrebă cineva: Când au plecat magii la Beteleni, să se închine Domnului nostru Isus Christos. Ştiţi ce sunt magii?

— Ştim.

— Primari. Un fel de consilii de-ai noştri. Şi când au pornit să se închine n-au plecat cu mâna goală, că nu se cade. Oriunde-i fi şi ai trăi tu, să ştii de la mine, trebuie să dai, că aşa e datina. I-au adus plocon, auzi mă, aur, smirnă şi tămâie, şi ce-or mai fi luat cu ei de pe la căşile lor: pui, brânză, ouă. Să le pună la picioarele Mântuitorului, că de acolo avea să crească şi el. Şi unde era să le pună, jos…?

— Nuuu.

— De ce?

— Fiindcă era în coşar şi se murdăreau ifectele.

— Aaaşa! Şi unde le-au aşezat? Care ştie? Că-n căciulă nu putea să le pună că erau cu capul gol. Nu ştie nimeni? Le-au pus în spinarea măgarului, unde pruncul nu le putea ajunge cu mânuţa lui, că era mic, sărăcuţul. Şi dacă a văzut măgarul s-a scuturat şi darurile au căzut în bocancii magilor, aşezaţi la foc să se usuce, fiindcă era iarnă şi veniseră prin zăpadă. Şi s-au umplut bocancii de aur, smirnă şi tămâie. Şi fiindcă a fost şi el deştept, o dată în viaţa lui, oamenii, ca să cinstească măgarul, l-au pus în capul turmei. De atunci am început noi să numărăm anii, lunile, zilele. Altfel n-am fi ştiut pe ce lume trăim, când vine Crăciunul, ori Paştele, când trebuie să tragem sorţul ori să plecăm în conced. De aceea a dat domnul colonel ordin, ca să ştiţi şi voi, să spuneţi şi la ăi de-acasă, care pe un' te duci, să ştie şi ei. Aţi înţeles?

— Da.

— Sigur, ori numai aşa din gură…?

— Sigur.

— Spune care n-ai înţeles, să-ţi mai isplic. Care va să zică, aţi înţeles toţi? Bagă de seamă că eu, când te-oi întoarce, am să pui bocancii la gura sobei, şi pe ai nevestei şi ai copilului. Voi să aduceţi câte ceva, ce veţi crede de cuviinţă: gâscă, cârnaţi, ori altceva, care cum îl taie capul. Şi să pui itichetă cu numele tău, ca să prind eu p-ăl de n-a înţeles.

— Da oarăle le aducem vii?

— Vii, vii!

— Şi cui le dăm în primire?

— Nu ştiu, vă înţelegeţi cu soacră-mea. Ea e bătrână, ţine sărbătorile cum a apucat de la părinţii dânsei. Când noi serbăm Crăciunul, ea posteşte, sărmana că e stinlistă, adică ţine Crăciunul după legea a veche. Pot eu s-o oblig?

— Nuu.

— Ori să mănânc singur?

— Nuu.

— Voi acasă, nu mâncaţi toţi?

— Toţi.

— Prin urmare, facă ce ştie, eu nu m-amestec. Gata, s-a terminat. Acum vă duceţi în conced. V-aţi luat tot?

— Da.

— N-aţi uitat nimic?

— Nu.

— Atunci. Drepţi! Descope-riţi. Spune unu rugăciunea.

— Mânca-vor săracii şi se vor sătura.

— Hă, hă, hă, hă!

— Vezi, dacă eşti prost, râd camarazii de tine. Spune Tatăl nostru.

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri.

— Fă trei cruci Numele Tatălui şi al Fiului. Acoperiţi! Drum bun şi la mulţi ani!

— Trăiţi!

— Da purcelu tot viu îl aducem?

— Tot.

— Ar fi mai bine tăiat, îl pui în traistă şi vii cu el. Nu guiţă; nu te-ntreabă nime.

— Şi viu nu e tot aia? Îl legi cu o aţă şi te iei după el.

— Nu merge, don plutonier, că e mic.

— Că doar n-ai avea de gând să-mi aduci un copil de trupă.