Cunoştinţă veche

E Sfântul Gheorghe. Soarele se ridică strălucitor, împrăştiind veselie, deschizând florile şi inimile.

Tramvaiele, luate cu asalt, treceau împodobite cu verdeaţă, şi midinete, cu pantofi noi, cu buze trandafirii, erau ajutate să se urce de cavaleri galanţi, raşi, tunşi şi frezaţi ultima oră.

Cu haine de culoarea fumului ce se destramă, cu mănuşi galbene ca untul de vacă, cu pălărie juvenilă, Popescu, fericit că trăieşte, venea pe mijlocul trotuarului, învârtind umbrela, săgetând cu priviri cuceritoare vestalele de ceară, care întindeau, cu mâini ideale, ciorapi diafani la vitrine.

Din partea opusă venea domnul Gheorghe Al. Gheorghe, bărbat mălăieţ, moldovean blajin, fost ajutor de judecător la Moineşti, oaspete de curând sosit în capitală, unde urma să se instaleze, locuind deocamdată la hotel.

— Noroc, Ghiţă! Ce faci tu?

— Mă mai cunoşti? Îl întâmpină Popescu, fericit ca fericitul câştigător al unui loz mare. Pariez că nu ştii cine sunt.

— Te cunosc. Stai, să-mi aduc aminte.

— Vezi c-ai uitat?

— Nu eşti domnul Georgescu?

— Popescu, avocatul Popescu. Nu ştii când am venit la Moineşti. Într-un proces la judecătorie, pe care l-am câştigat în două vorbe, de m-ai felicitat în şedinţă? Mă cunoşti, îţi spun eu. Da ai uitat. Bine că te-am întâlnit. Nu te mai las, ai fost foarte drăguţ cu mine. Azi eşti musafirul meu.

— Vezi că eu.

— Nimic. Nu se poate. Resping orice incident.

— Dacă ţii şi vrei mata numaidecât.

— Absolut. Mergem la nenea Fănică.

— Da nici nu-l cunosc.

— Ce are a face? Eu mă duc la el ca la mine acasă.

— Dumneata, înţeleg, da eu.

— Noaptea, să-i bat în geam, se scoală şi pune masa, că are vin în pivniţă. Vin vechi, de Drăgăşani. Nu bea alt vin să-l omori.

— Da bine, omu lui Dumnezeu.

— Şi are o nevastă, o frumuseţe! Nu tocmai tânără, dar cântă la pian şi face nişte clătite admirabile. Să vezi ce bine o să-i pară când te-o vedea!

— Bine, cucoane, dacă zici mata, şi-ţi iei angajamentu.

— Nu, parol, n-ai idee ce om cumsecade e. Hai să intrăm ici, să ne aprovizionăm cu ţigări, că nenea Fănică nu fumează să-l tai. Ai mărunte?

— Am.

— Ia o cutie, să avem, că de la nenea Fănică nu scapi cu una, cu două. Ia şi chibrituri.

— Am luat. Da nu-i prea devreme?

— Mergem să luăm câte un aperitiv. Avem timp berechet. Că eu nu plec niciodată pe ţanc. Mai bine să fii c-un ceas mai devreme decât un minut mai târziu. Stop. Intrăm aci. Nu te aşeza lângă uşă. Nici lângă fereastră, că se face curent.

— Mata crezi, pesemne, că eu.

— Nu zi aşa. April este lună înşelătoare. Ei. Pst! Băiete! Garson! Poftim şi pe la noi. Ia comanda de la domnu judecător şi dă două pelinuri mari la iuţeală… Spală paharele. Serveşte bine, să nu mă faci de ruşine, că domnu e boier.

— Apăi chiar c-ai nimerit-o. Eu, cucoane, sunt nepotul lui Cozadini, dacă-l ştii mata, care se rudeşte cu ţâca Eliza, vară cu regentul.

— Se vede. Nu-mi spune mie, că eu ştiu să apreciez. Băiete, umple paharele. Luăm câte o plachie?

— Să nu ne stricăm pofta.

— Nu te teme, nenea Fănică mănâncă târziu. Dă, domnule, două porţii de crap mai de la mijloc şi cu ceapă multă. Aici se prepară bine, da numai peştele. Friptură dacă vrei, am să te duc eu pe urmă în alt loc.

— Mi-e că ne saturăm.

— Parcă o să mâncăm cine ştie ce. Ia, acolo, o bucăţică, de gust. Ca să-ţi faci idee, că nu oricine e în stare să aprecieze.

— Eu, cucoane, nu că mă laud.

— Las', că ştiu. Dumneata nu te îndopi ca curcanii, îţi place să mănânci, că una e să fii găman şi alta e să alegi ce mănânci. Prostul e mâncăcios, aristocratul de rasă. Băiete, umple paharele.

— Să mergem, că te-o aştepta.

— Aş! La nenea Fănică mă duc când vreau. Prepară imediat, are bucătăreasă. Să trăieşti! N-ai idee ce bine îmi pare că te-am întâlnit. Vin' să te pup. Nu, zău, să nu crezi că sunt ameţit, dar ţi-o spun sincer, mi-ai plăcut de la început cum ai sesizat chestiunea. Era vorba de o epitropie. Că judecătorul trebuie să judece cu inima, nu cu capul! Capul, pardon, să te p. pe el, nu face două parale, inima e totul! D-aia spun că mi-ai plăcut. Nu-i vorba, că şi eu am vorbit dumnezeieşte. Băiete, trimete să vină o maşină şi umple paharele. Ai să mănânci o friptură.

— O să ne ducem prea târziu!

— Mergi cu mine.

— Oricât.

— Ce-ţi pasă, eu răspund! Plecăm imediat. Ai să vezi că nu te-am minţit. Plata!

— Lasă mata.

— Dă-i şi lui o sută de lei, că-l cunosc. Dacă nu eram eu, nu mâncam aşa. E chelnerul meu, mă serveşte regulat. Ascultă, şofer, uite ici la mine. Eu sunt avocatul Popescu. Dumnealui e magistrat, are să fie în curând prezident. E văr cu regentul. Prin urmare, vezi ce te aşteaptă. Să ne duci cu gândul, să nu ne bată vântul, până la Băneasa. Ia-o uşurel şi dă-i drumul. Ce maşină a asta?

— Craislăr.

— Bun! D-astea are şi palatul. Vezi tu. Adică, pardon. Îmi dai voie. Eu, monşer, când sunt prieten cu cineva, dau şi inima din mine. De ce crezi c-am luat maşină? Ca să nu întârziem, să nu zică omul că vii pentru întâia oară şi. Să opreşti la „Gândacul vesel”.

— Să nu se supere domnu Fănică.

— El?! Îmi pare rău. Înseamnă că nu-l cunoşti. Unde ne aşezăm? Nu acolo, e prea retras. Mie îmi place să fiu în lume. Ai furat ceva?

— Pân-amu.

— Nici eu. Ce nevoie avem să ne ferim? Ţine, băiete, ţi le dau în primire: pardesiul, umbrela şi pălăria. Ia şi de la domnu. Sărută-i mâna.

— Nu pretind.

— Nu, las' să-ţi sărute mâna. E domn regent, prostule.

— Rudă.

— Paparudă! Ha, ha, ha! Nu te supăra, că glumesc. Nimeni nu te stimează şi nu te iubeşte cum te iubesc eu. Nici nu ştii ce prieten ai căpătat. Eu sunt ca un copil, simt de la prima vedere simpatie sau antipatie. Dumneavoastră, domnule judecător, m-aţi captivat de la început prin tactul, cultura, inteligenţa dumneavoastră, pentru care. Vin' să te sărut şi îţi urez să te văd în curând prezident la Casaţie! Băiete, să ne dai mai pe urmă. Vezi cu cine ai a face, şi adă-ne o sticlă cu capsă, două scrumbii de Dunăre, doi muşchiuleţi cu ridichi şi salată verde; rocfort şi portocale. Până una-alta, dă-ne câte o iahnie de ciuperci, că o ai gata.

— N-o să mai putem mânca.

— Ce te grăbeşti…?

— Trebuie să mergem oleacă.

— Eu răspund.

— Măcar de politeţă. Are să se supere domnu Fănică, şi mi-e mai mult de cucoana.

— Ce-ţi pasă? N-ai să regreţi. Vin aici şi dame, lăutari.

— Parol?

— Se face tămbălău mare. Ai noroc că nu m-ai găsit în fonduri. Te luam eu altfel. Că eu nu-s boier, ca dumneata, sunt fecior de ţăran, dar am obraz. Nu-mi place să plătească altul. Da m-ai prins, azi e ziua dumitale. Am intrat în horă, trebuie să joc. Da te prind eu altădată, n-ai grijă.

— Lasă, cucoane.

— Câte parale mă ţin chefurile, numai eu ştiu. Da nu-mi pare rău. Am învăţat să petrec. Băiete! Dă o sticlă de şampanie şi trimete să vină lăutari!