[Se sunase mobilizarea]

Se sunase mobilizarea. Pe stradă oamenii umblau în sus şi în jos, alergau ca nebunii, schimbau două vorbe, se îmbrăţişau între două şpriţuri şi se depărtau fumând cu nervozitate. În piaţă muzica militară cânta arii naţionale. Căruţele, deshămate în faţa hanurilor, formau baricade, în pragul cârciumilor se iveau rezervişti beţi, cu saci atârnaţi de gât, descheiaţi la mantale, cântând răguşiţi, cu ochii injectaţi de băutură şi neodihnă: „Boo, bo, bo, borul lui Traian? Într-o cacofonie eroică. Un grataragiu îşi frigea degetele servind, fără să prididească, mititei cruzi. Pe la răspântii, gorniştii îşi făceau de cap, sunând potpuriu nesfârşit de semnale. Un popă în odăjdii trecea binecuvântând norodul, făcându-şi drum, cu crucea sus, printr-o herghelie de cai mizeroşi, ce săreau împiedicaţi de picioarele dinainte, mânaţi spre cazarmă de poliţişti cu mustăţile ude.

În curtea cazărmii, un plutonier, răguşit şi el, îmbrăca oamenii aruncându-le în braţe, din mormanul de lucruri amestecate scoase în mijlocul curţii, efecte de îmbrăcăminte, inventariindu-le cu voce tare:

— Turlan Ilie.

— Zent!

— Ţine ici, na. Cămaşă. Izmene. Obiele.

Şi efectele zburau în aer, aruncate în obrazul oamenilor.

Departe, în marginea curţii, medicul mobilizat, îmbrăcat pentru întâia oară în haine militare, cu pantalonii prea strâmţi, cu tunica prea scurtă, cu chipiu recalcitrant, se vedea foarte priceput înjurând, vrând să arate că cunoaşte meseria armelor. Oamenii stăteau plini de speranţe nelămurite, aşteptându-se să sufere de o boală minunată necunoscută, care să-i scape de urgie fără durere. Stăteau dezbrăcaţi înţeleniţi, acoperindu-şi cu rufe murdare goliciunea.

— Cine-i la rând, tu eşti?

— Eu, sa trăiţi.

— De ce nu te-ai dezbrăcat până acum?

— Eu sunt.

— Leapădă căldăruşa, ce ţii căldăruşa aia în mâna?… Ai venit la pomană? Dezbracă-te.

— Numai o vorbă.

— Dezbracă-te, n-auzi?

— Am venit.

— Dezbracă-te, mama ta de tâlhar.

— Domnule, nu mă-njura, eu sunt.

— Dezbracă-te, fir-ai al dracului cu mă-ta, şi nu vorbi!

— Domnule.

— Scoate cămaşa.

— Trăiţi. Vă sărut mâna.

— Leapădă izmenele. Uite-l cum tremură. De pe acum ţi-e frică, păcătosule. Dă-i un purgativ, să-şi vină în fire!

— Înspăimântat:) Domle.

— Nu vorbi. Descleştaţi-i fălcile… Hai, c-apoi pe urmă îţi torn cu pâlnia. Aşa, vezi. P-ăsta să-l puneţi în frunte. Cum te cheamă?

— Simion.

— Ce meserie ai?

— Dascăl.

— Învăţător?

— Nu, dascăl de biserică. Aşteptam pe părintele. Zise: „Du-te tu, Simioane, înainte, că viu şi eu.” Mă tem că pentru sfeştanie.

— Aşaa? Ei, fir-ai al dracului de tâmpit! De ce nu spuneai de la început, idiotule? Stai colo şi aşteaptă.

— Acu ce să mai aştept? Mă duc acasă.