Gând la gând

E seară. În casă miroase a oţet aromatic. Focul arde. Pe măsuţa de noapte, sticle, o lingură într-un pahar, lămâi stoarse, şi în pat zace un om gras, lucios la faţă, care sufla greu prin mustăţile cărunte. Burta rotunjeşte înălţând plapuma în formă de mormânt străvechi. La picioarele bolnavului toarce o pisică vărgată, cea din urmă înfiată, de douăzeci şi cinci de ani, de când domnul Năstase Marinescu, căzut la juraţi de două ori, ţine prăvălie şi era căsătorit fără copii.

Nevastă-sa, coana Miţa, mult mai tânără decât el, o fată cum se cuvenea unui negustor, luată dintr-o familie de oameni cumsecade, sta parcă să cadă la fiecare pas, fiind puţintel şchioapă. Încolo, n-avea nici un cusur. Vrednică, curată, punea mâna la toate, juca tabinet în zilele de repaos duminical şi-i zicea lui domnul Năstase Marinescu: Şicule, adică: Năstase-Năstăsică-Sică, şi din cauza emoţiei primei impresiuni din luna de miere, cuvântul de dragoste a expirat pe buzele însetate şi s-a transformat în Şicule.

O, desigur, e mult de atunci. A uitat. Şi dacă din când în când i-a mai zis Şicule, a fost doar din obişnuinţă, pentru că intra în cuprinsul ocupaţiunilor ce trebuiau făcute la timpul lor. Asta se întâmpla de regulă sâmbătă seara, după ce închideau prăvălia şi se spălau; el – pe picioare; ea – pe cap. Atunci aveau o clipă de răgaz. Coana Miţa, în fustă de flanelă conabie, legată turceşte, cu ştergarul de inişor peste tulpanul cu ciucuraşi de mărgeluţe albastre, da în cărţi lui Şicu, care sta într-un peş, cu ochii mici, cu cămaşa înflorită, spintecată, prin care se vedea pieptul păros:

— Un crai de ghindă şi unul de tobă.

— Perceptorul, întrerupea cu fineţă domnul Năstase.

— Ba dă-l păcatelor. Vorba rea nici în glumă să n-o spui. O damă de verde te vorbeşte de rău…

— Cine ştie. Câtă lume a lăsat Dumnezeu. O fi aia.

— Popeasca?

— Ailaltă.

— Nevasta şefului?

— Ci dă-o dracului, vezi-ţi de treabă. D-aia nu mai pot eu!

— Uite, dragă, zece de roşu. Îţi dă bucurie, Şicule. Pune ici, pentru bucurie.

Ceremonialul era prevăzut. Legănându-se gelatinos în mers, Şicu intra în prăvălie şi, luminat de coana Miţa, care-l urmărea cu sfeşnicul, deschidea casa de fier, scotea cinci sutare noi, puşi deoparte în cursul săptămânii în vederea bucuriei, şi-i aşternea în palma întinsă a coanei Miţa, după care se întorceau în odaie. Coana Miţa scotea din şifonier o besactea cu sicret şi rânduia pe pat monede de aur cu chipul ţarului, al Victoriei sau cu ciocul lui Napoleon, bani noi de argint, cercei împletiţi ca pâinea duminicală, lanţ şi ceas de aur cu trei capete emailate – dumnealor ziceau smălţuite – şi de la fund, învelite separat în ziare vechi, hârtii noi de toate mărimile şi fotografia lor de nuntă, un singur exemplar, alături unul de altul – ea, cu ochii rotunzi, cu mâinile în mănuşi de forţă, el, cu mustaţa răsucită şi cu buchetul la picioare. Apoi oftând, cine ştie pentru ce, adunându-şi suvenirurile unul câte unul, le înmormânta din nou în besacteaua cu sicret, şi, pudică, stingea lumina şi se refugia sub plapumă.

Cinci minute mai târziu, Şicu sforăia triumfător.

Amintirile îi treceau toate pe dinaintea ochilor, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri: ziua de nuntă, operaţia lui Şicu – căci Şicu suferise o operaţie grea – ziua când a deschis prăvălia, anul când i-a cumpărat cerceii, casele în care au instalat cârciuma şi mai ales ziua când a venit Iorgu la parte.

Iorgu era un vlăjgan spân, cu haine scurte şi cu picioare mari. Liberat de la jandarmii călări, rămăsese în Bucureşti să caute de lucru. Consătean cu domnul Năstase, venea seara să mănânce şi se culca în dugheană pe două bănci alăturate, noaptea târziu, după ce plecau muşteriii. Îndemânatic şi priceput, ca o femeie, spăla vasele, tăia lemne, dimineaţa mătura prăvălia şi făcea focul. Dezbrăcat de cămaşă, se spăla pe orice vreme la fântână în fundul curţii, rotindu-şi torsul musculos de atlet. Cu încetul, domnul Năstase prinsese slăbiciune de Iorgu, cu care se îndemna la mâncare. De Crăciun îi cumpăra haine, pălărie nouă de Paşti, şi-i scosese livret la Casa de economie. Nu-l mai lăsa să plece.

Se-nţelegeau bine. Treburile mergeau strună. Şuierând astmatic, domnul Năstase încasa de la muşterii şi da restul, iar Iorgu se-nvârtea ca o fată mare. Ridica saci, drămuia coloniale, sta gata în orice moment s-arunce afară zurbagii.

Iorgu n-avea nici un cusur. Duminica se distra făcând fotografii spălăcite c-un aparat adus pradă de război din Transilvania. Fotografiase pe domnul Năstase cu mâinile pe genunchi în faţa prăvăliei, în dosul tejghelei şi turnând bere de sus în paharul clientului, care nu-şi putea lua ochii de la aparat.

Pe coana Miţa o fotografiase din faţă şi din profil, scaun şi-n picioare, la bucătărie şi în odaia de musafiri. De la o vreme, coana Miţa lua pozele actriţelor de pe cărţile poştale ilustrate şi se lăsa fotografiată cu părul pe spate. În fine, oftând din ce în ce mai mult, Iorgu o prinse odată şi cu viclenii de apaş, în secret, chiar în cămaşă.

Coana Miţa îl mânca cu ochii în tăcere. Se freca de el ca o pisică şi-i umplea farfuria. Iorgu se îngrăşa oftând, iar coana Miţa se usca pe picioare, pierdea culorile şi pofta de mâncare. Dimineaţa se-ntâlneau, ea – nedormită, mistuită de dor nepotolit, el – sătul de somn, lacom de aer proaspăt şi de pâine. Nu rămâneau singuri niciodată. Domnul Năstase se scula târziu. Prăvălia era plină de muşterii, şi cursele în oraş le făcea Iorgu. Şi-apoi nu le-ar fi folosit la nimic. Coana Miţa era fată de popă şi nu şi-ar fi înşelat bărbatul sub icoanele mari de argint, atârnate deasupra patului. Nu se sărutaseră niciodată, îşi fereau chiar mâinile, să nu şi le atingă. Arareori, când trebuiau să-şi facă loc, se-nghesuiau o clipă din instinct, ca două animale, se despărţeau repede, ea – palidă, turburată ca o fecioară, el – nătâng şi roş la faţă ca un rac fiert. Seara, când se retrăgea în odaia lui, făcută lângă magazia de lemne, să aibă în ochi gospodăria din curte, Iorgu aprindea lampa, încuia uşa, lăsa perdeluţa de la fereastră şi înşira pozele pe masă, pătat la faţă ca o placă de marmură roşie. Sărutându-le la rând, se culca oftând ca un hipopotam nostalgic.

Prin geamul de la prăvălie, prin perdeaua groasă coana Miţa îi vedea umbra mare, care intercepta toată lumina, mişcându-se harnică încoace şi încolo. Îndurerată, se uita cerând ajutor la icoane, închinându-le cei patruzeci de ani de viaţă fără aventuri, fără necazuri, viaţă de cinstită, alături de un om bun, paşnic, fără-cusur.

— Mor, Miţo.

— Şicule.

— Să fi apucat barim să trag vinul.

—.

— Ce ai să te faci tu singură?

— O, Şicule.

— E avere multă, Miţo! Trebuie cap de bărbat.

—.

— Marfă, casă, vie.

—.

— Edecurile, datoriile, că le uitasem.

—.

— Se prăpădeşte tot. Nu se poate, trebuie să iei pe cineva. Să te măriţi, Miţo.

— Şicule, mamă.

— Ia pe Iorgu… Ascultă-mă. E al nostru, ştie tot rostul. De! Tânăr e, nu-i vorba, da o să-i prindă bine.

— La el mă gândeam şi eu. Dacă zici tu.