Înzestrarea

De la biserică, oamenii se împrăştiară pe drumul încălzit de soare. Bărbaţii, cu ciubote mari, istoviţi de muncă, veneau câte doi, câte trei, cu minteanul pe umeri, cu mijlocul frânt de chimire late, fumând, oţărându-se, mucuri de ţigări ce le ardeau buzele. Femeile veneau şi ele pe urma lor, dezbrobodite, călcând cu economie, în ghete noi, prea mici, strângând la sân copiii de ţâţă, învăluiţi în scutece sărace. Toţi se îndreptau să ciocănească la crâşmă ouă şi păhărele, vorbind ca să scurteze drumul, exprimând cu aceleaşi gânduri, aprobându-se reciproc, împăciuitori în ziua învierii, mai guralivi pe măsură ce se apropiau de crâşmă.

Soarele răsărise de mult. Oamenii se văitau de secetă. Scormonind grâul cu unghii groase, scoteau bobul înnegrit, arătându-şi-l unul altuia că e neîncolţit, vorbind laolaltă, alintându-l ca pe un copil de lapte.

— Săracul, e crud, nu vezi? El ar vrea să se ridice, să crească să-şi dea drumul, da dacă n-are putere.

— Ar şti el cum să răsară, da n-are putere.

— Să aibă putere, nu i-ar mai trebui nică.

— Da poate că s-o îndura sfântul şi o da Dumnezeu de o ploua.

— Cât de puţin, să-l stropească măcar oleacă, ar ieşi cum l-ai trage cu mâna.

Crâşma era deschisă. Oamenii se aşezară pe laviţe sub umbrar, văitându-se de şale.

Flăcăii, abia răsăriţi, cu pene de păuni la pălărie, cu haine largi, cu cizme încreţite, fumau cu patimă, strânşi grămadă, luându-se peste picior, părăduind s-audă fetele care-i priveau, râzând deoparte, cu mâna la gură, în rochii noi de stambă.

Lăutarii, o tobă mare şi un contrabas de alamă, alăturaţi pe lângă o cobză şi o vioară rămasă în două strune, prinseră a vui, adunând lumea de peste dealuri. Copiii se agăţau de scrânciob. Băietanii începură să joace de probă între ei şi, îmblânzindu-se, fetele, roşii de plăcere, se lăsară târâte cu silă prefăcută, şi jocul se încinse sub ochii bătrânilor, care prăznuiau învierea, închinând des, cum se cuvine de sfintele Paşti.

Două femei desculţe, ieşite parcă din boală, stau la o parte, jos, cu fustele întoarse pe dos, şi cinsteau îmbucând din cozonacul albicios, bând rachiu cu un singur păhărel, ce şi-l treceau din mână în mână, silind să bea o fetişcană cu ochii plânşi, ce făcea mofturi.

— Dă, ie şi be, fată hăi, să-ţi mai treacă de inimă că.

— Dacă, mai ghini o strângea 'Mnezeu de mică şi mă lua şi pe mine.

— Şăzi, nu mai vorghi aşa, că-i zi mare. Las', mai ghini să trăieşti sănătoasă şi să-ţi dea 'Mnezeu noroc şi sănătate şi zili bune!

— Şi ţie să-ţi dea Dumnezeu zili, să trăieşti, să hii sănătoasă. Eu aşa zic, să facă ce-i spun, că numai Dumnezeu ştie cum am crescut-o. Că bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte dac-o fost un beţiv ş-o murit, m-o lăsat fără nici o palmă de loc şi-s cinsprăzece ani de când îs văduvă şi alt om n-am ştiut, ş-am muncit, va să zică, cum am putut, cu palmele, ş-am rupt de la gură şi ne-am făcut casă cu ajutorul lui Dumnezeu.

— Când vre Dumnezeu.

— La dânsul îi tătă puterea, ci vra, aceea face. De-o fi să se mărite, s-o mărita. Că iacăt-o că-i de faţă, mai mult de ce am spus, nu-i dau: un suman, două rochii, ce albastră şi aiasta care i-am făcut-o amu de Paşti, o păreche de ciuboţele, lăicerul cel vărgat, două perine, o icoană, un ceaun şi trei oi.

— Amu nu te mai pune şi 'mneata pentru o stârpitură de gită.

— Nu, cum o fost vorba de la început. Aşa o zis, aşa să fie.

— Ie mai be un păhăruţ. Las', să hie sănătoşi! Că de or trăi ghini şi le-o da Dumnezeu minte şi noroc, şi-or faci di tăti, că eu ce am avut de la părinţi când m-am măritat? Nica toată. Ş-acu, slavă Domnului, ni-i ograda plină de păsări. Dă-li, dă-li, aşa zic şi oamenii, să le dai ghiţica.

— Când m-oi potrigi eu lumii.

— Apăi că n-ai încotro, că cu lumea trăieşti.

— Di ci s-o învoit întâi, ş-acum o întoarce?

— Nu lua şi dumneata toate di căpătâi. Câte nu zice omul la un pahar de gin! Eu aşa te sfătuiesc, cumătră, că n-am, să zici, vreun interes, ori ceva, ferească Dumnezeu, inima mi-i curată ca cerul când se deschide el din Bobotează. Da zic să se ducă şi ei la casa lor. Dă-le giţica, că ţi-o rămas fata gre, râde lumea şi-i ruşine.

— Dac-aista i-o fost pisemne norocul, ş-o fost proastă, şi n-o avut minte, să-şi tragă păcatul, da din casă de la mini, cu voia me, nu pleacă. L-o ajunge şi pi dânsul păcatul, nu te teme, întoarce-i-s-ar pomana şi n-ar mai avea zili, că mi-o nenorocit copchila, trăsni-o-ar Dumnezeu s-o trăsnească!

— Şăzi, cumătră, nu mai da într-însa. Amu digiaba dai. Şăzi, că omori fata.

— Di râs m-o făcut.

— Ia mai ghini oleacă de rachiu, să te răcoreşti.

— Oooof, of, of, of. Nimeni nu ştie ce foc mă arde-n chiept şi la inimă! Auzi, să-mi trimită el vorbă că-i fecior de cuc!

— Cum?

— Adică, vrea să zică, ouă în cuib străin.

— Aşa o zis? Sare fata mânioasă, contenindu-şi plânsul. Ardi-l-ar focu! Gândeşti că-i a lui? Atâta să trăiască el. E copchilu lui Surugiu, dacă vrea să ştie.

— Spui drept?!

— Să n-am parte de lumina ochilor! Să nu mai ajung ziua de mâine şi să mă usuc pe chicioare! Iar de unde nu, să-i săce lui mâna!

— Vezi, cumătră, ce mă-nvăţai să fac?

— D-apoi dă, eu am ştiut? Eu spun ce mi-o spus Croitoru: „Deie-mi giţica, ş-o ieu, că Surugiu, zice, nici nu vrea s-audă.”

— Nu-i dau giţica măcar de-aş muri! Atâta gită am, ş-am crescut-o de mică. Ş-acu s-o dau lui, dar-ar boala într-însul!

— Parcă i-o dai lui? Ori, pisemne, nu ţi-i milă de fată?

— Cum să nu-mi fie milă?! Nu-i, să cheamă, copchilu meu?

— Dacă-i aşa, di ci să n-o ajuţi să intre şi ea în rândul oamenilor?

— Mai ghini o strâng de gât. Încaltea să ştiu c-o murit de mâna mea.

— Ărăcan de mine, cumătră, nu vorghi aşa, că-i Duminica ce mare, şi-i păcat.

— Da dă-mi bună pace, fimeie hai. N-auzi că nu-i copchilu lui? Gândeşti că-s proastă să-i dau giţica degeaba?