Sinucigaşa

În iatacul ceruit cu patimă, în miros de busuioc ce se usca la icoane, ţaţa Tinca îşi dăscălea odorul:

— De, că are ochi frumoşi.

— Dă-l încolo.

— Te rog eu. Ascultă-mă şi pe mine, fă-mi plăcerea asta.

— E atât de urât.

— Zi-i bărbat. Unii mai aşa, alţii mai aşa. Om şi el, ca toţi oamenii. Harnic, deştept.

— De dă-n gropi!

— De, că nu e aşa prost.

— Cât a stat lângă mine, n-a scos o vorbă.

— Da tu de ce nu vorbeai?

— Ei, ce era să-i spun?

— Vezi, bagă de seamă, că poate vine azi să te ceară.

— N-are decât să vină, îi spun că nu-mi place, şi gata!

— Da cin' te lasă? Parcă e pe voia ta?! Nu mă face, c-apoi pe urmă, ştii.

— Zău, mamaie, nu-nţeleg ce te amesteci. Nu-i treaba matale.

— Mă rog, mă rog.

— Eu îţi spun dinainte că nu-l iau.

— Ba ai să-l iei, că eşti duduie cuminte şi ai s-asculţi pe mămica.

— Nu-l iau, mamaie.

— Ei, vezi, asta nu-mi place! Ştii că sufăr şi sunt bolnavă. Vrei să mor, să mă mănânce viermii?

— Doamne, mamaie, pesemne mata n-ai alt suflet de vorbă.

— Frumos îţi şade. Eu îi vreau binele, şi uite ce dă dintr-însa!

— Dacă eu nu vreau să mă mărit. Ce aveţi cu mine?

— Ba ai să te măriţi!

— Ba, iacă, n-am să mă mărit!

— Să ştiu bine că te omor.

— Omoară-mă!

— Da bine, fată hăi, ai înnebunit, ori ce-ţi este?! Hai, nu plânge. Taci şi fii cuminte. Nu-ţi vrea nimeni răul. De ce nu vrei să-l iei? E tânăr şi e şi doctor.

— Are nişte urechi.

— De, oameni buni, eu ce-i spun, şi ea la ce se gândeşte. Cusurul ista să-l aibă. Nu se caută asta. Să fie delicat şi cu caracter.

— Da cine ştie cum e. Parcă l-am mai văzut decât o dată.

— Ba să mă ierţi, mă rog dumitale, că l-ai văzut la înviere.

— Nici nu m-am uitat la dânsul. Umbla cu pălărie de paie. Parcă era dracu!

— Fugi de-aice, că m-ai supărat. Dacă vorbeşti aşa. Mă duc.

Rămasă singură, Felicia – ţaţa Tinca îi zicea Felisi – uşurată de un ropot de plâns potolit ca o ploaie de vară, turnă apa în lighean, îşi răcori ochii, îşi tăvăli obrajii în pudră, ca pentru prăjit, şi rămase pe gânduri. Avea optsprezece ani şi iubea din vedere un căpitan de călăraşi, om stătut, care trecea călare legănându-se pe la fereastra ei, fără habar. Felicia încercase toate mijloacele de seducţiune: citise cu ochit plecaţi; cântase din gură la pian, cu geamurile deschise şi gătită în robdeşambru aprins, îi trimisese bezele suflate în palmă din fundul odăii. Romanul era însă pe sfârşite. Acţiunea se desfăşurase normal, repede şi brutal; amor neîmpărtăşit, contrariat de o căsătorie cu sila, deci eroina trebuia să moară. Înfrigurată de această hotărâre supremă, gândindu-se la senzaţia ce va stârni în societatea paşnicului orăşel, se aşeză la toaletă între două lumânări aprinse, care transformau iatacul în cameră mortuară, şi scrise trei scrisori; una: „Mămăicăi mele”; alta: „Celui care nu m-a înţeles” şi a treia, cea mai lugubră, adresată: „Procurorului”, şi care începea aşa: „Nu învinuiţi pe nimeni. M-am sinucis singură.”

Era pe la toaca de seară. Costache Brăghici, un dolofan cu mustaţă blondă, plecase de acasă cu inima friptă. Mortcopt, trebuia să ceară azi mâna Feliciei, căsătorie pusă la cale de viitorii cuscri, ca să împreune nu două fiinţe vii, ci două trupuri de vie, ce stăpâneau de veci şi vecini în Cotnari. Aşa hotărâse conu Alecu, tatăl doctorului, om aspru, trecut de şaptezeci de ani. Dar lucrul nu era uşor, Costache Drăghici, medic de plasă, era chinuit şi el de o dragoste nenorocită. Avusese legături cu nevasta subchirurgului de la spital, care-l lăsase, ca şi pe bărbatul său.

Se apropia, rău dispus, de locuinţa ţaţei Ilinca, cu jalea din suflet temperată puţin de mândria că o fată drăguţă ca Felicia se gândea să-l ia de bărbat.

Timid din fire, doctorul intră în casă de astă dată cu oarecare îndrăzneală. După socoteala lui, acela care-şi declarase dragostea trebuia să facă toată cheltuiala de vorbă. Necunoscând încă rânduiala oamenilor, nimeri de-a dreptul în odaia duduii.

Surprinsă tocmai când aşeza scrisorile în evidenţa, Felicia dete un ţipăt.

— Vai, cum m-am speriat!

— Scuzaţi-mă.

— Nu face nimic. Aşteptaţi-mă. Viu numaidecât.

Şi dispăru, pentru ca să reapară peste câteva minute în rochie neagră, cu coadele despletite în semn de doliu.

Costache se simţi dator să-i facă un compliment:

— Vă şade foarte bine cu părul pe spate.

— Ţi se pare matale, răspunse Felicia, furând oglinda cu coada ochiului.

Prins în rolul lui de peţitor, doctorul căuta să-şi aducă aminte ceva din câte citise, dar nu găsi nimic. Nu-şi putea lua gândul de la nevasta subchirurgului. Îşi amintea de toate: plimbările de la grădina publică, balul de la prefectură, la care dansase ca nişte nebuni, dar mai ales nu putea să uite ultima întâlnire şi se simţea dezonorat că stă la picioarele unei străine, gata să-i înşire aceleaşi cuvinte de dragoste. Se socotea criminal. Nu îndrăznea să se mişte, nici măcar să-şi deschidă gura.

— Scoal' mata, că trebuie să vină mamaia.

Era numai o închipuire. Ţaţa Tinca umbla, ce-i dreptul, pe la uşă, dar nu se gândea de loc să-i supere, bucuroasă că n-aude nici o vorbă.

— De ce râzi mata?

— Nu râd, răspunse Felicia muşcându-şi buzele.

— Ba râzi de mine. Ştiu, nu poţi să mă iubeşti, dar sper poate că mai târziu.

Un cârcel îi înţepenise piciorul. „Am stat destul, se gândi el. E timpul să mă ridic”, şi încruntându-se de durere se aşeză pe canapea, lângă duduia. Urmă o tăcere ce-i căzu pe cap ca o năpastă. Începuse a se întuneca. Felicia aştepta nerăbdătoare s-audă declaraţia ca să-i spună dezamăgită că nu-l poate iubi din dragoste şi să-i propună, cum e regula, să rămână prieteni.

Văzându-l aşa de năduşit şi încurcat, îl întrebă înduioşată:

— Mă iubeşti mult?

— Nu! Izbucni el cu voce răguşită, cu ochii rătăciţi, aruncându-se din nou la picioarele Feliciei, împietrită de groază şi nedumerire.

Pornit să se spovedească, nimic nu-l mai putea opri. Strângându-i pulpele calde, simţea o plăcere nespusă să se umilească, să nu-i ascundă nimic, exagerând dragostea şi chinurile lui. „O iubesc, mărturisea el, o iubesc, nu pot uita nici ochii, nici gura pătimaşă, nici braţele moi şi albe.”

Felicia îl privea cu minţile rătăcite, neştiind ce să creadă, gata să-l compătimească, sfârşind prin a-l asculta liniştită, apropiaţi de aceeaşi suferinţă, prin lacrimi mari, ce se înfrăţeau în capul lui plecat în poală.

Exaltat de dragostea lui nenorocită, beat de vorbe, surprins că este înţeles, ascultat cu atâta indulgenţă, Costache o strângea din ce în ce mai tare. O turburare dulce, mai apropiată, înlocuise suferinţele ce se îndepărtau, destrămate parcă de mâinile moi ale Feliciei, care-i mângâia părul, zâmbind melancolic, ca o madonă. Tăceau amândoi. Apoi, pe nesimţite, căutându-se prin întuneric, buzele lor sărate se împreunară.

— De acu s-o mântuit, v-aţi sărutat sub icoane. Noroc, maică.! Strigă veselă ţaţa Tinca, punând lampa aprinsă pe masa din mijloc. Mânca-l-ar maica de băiat! Las', că are să fie bine. Sunteţi tineri. Vino să te sărut. Încă o dată. Şi pe tine. Avere aveţi, slavă Domnului, şi să ştiţi de la mine. Cât e lumea şi pământul, pe cuptor nu bate vântul!

Era după miezul nopţii. Retrasă imediat după masă în iatacul ei, gătită în capot de noapte, cu bretonul prins în bigudiuri, cu nasul uşor lustruit de plâns, Felicia, aşezată între două lumânări la toaletă, înnegrise cele trei plicuri cu arabescuri capricioase, căznindu-se să împreune estetic două iniţiale, F şi C, ce acopereau adresele ca un strat de flori neîngrijite de pe un mormânt străin.