Petrecere între prieteni

Musafiri mulţi la domnul Nae Popescu în ajunul Anului nou.

Masă întinsă, acoperită cu bunătăţile de tot felul, rânduită în veselă de gală. Icre de ştiucă (cu ceapă tocată, pusă deoparte, pentru cine vrea), două farfurii cu şuncă, desparte prin altele cu felioare de salam, un curcan cocoşat ca un vlădică şi un purcel, care chiar fript râdea muieratic.

Sticle cu vin portocaliu şi gogoşari deocheaţi, aşezaţi ici-colo, înveseleau faţa mesei.

Ospăţul începu în linişte, cu eticheta severă. Nevasta judecătorului Tulea, soţie de magistrat, se servi foarte puţin, imitată pe rând de doamna Zoe Cerceluş, proprietară, şi de doamna Gafencu, soţia farmacistului din capul mesei.

În schimb, domnul judecător Tulea, rotund ca un poloboc, făcând opinie separată, se servi cu icre din belşug, puse ceapă berechet şi câştigă simpatia tuturor prin acest act de îndrăzneală. Căci aşa merg toate: aliotmanul se împiedică de un ciot, şi un nimic stârneşte râsul. Un polonic de icre dezlănţui veselia.

Cucoanele profitară de acest moment de înfrăţire să ia câte două felii de şunca, iar bărbaţii să dea paharul peste cap.

Dintre musafirii de seamă, domnul căpitan Degeratu din administraţie propuse, impunând atenţie, să se bea după fiecare schimb de mâncare două pahare la rând, urmate imediat de un păhărel de coniac, cum obişnuiesc belgienii, spunea el, ca unul ce fusese la Paris şi se oprise în Belgia la întoarcere.

— Aţi fost în Belgia?

— Da, doamnă, da nu aşa, prosteşte. Că sunt unii care nu ştiu cum să procedeze: se duc şi se întorc pe aceeaşi rută. Apucă pe via Pesta-Berlin şi retur. Eu de la Paris am luat-o pe la nord, am mers pe la Anvers (domnul' căpitan zicea Anverss), Lil şi m-am scoborât drept la Ţuri. Două de vin şi unul de coniac, să facem gaură. S-a atacat purcelul! Mie nu-mi trageţi chiulul.

— Haz are!

Când au sfârşit brânzeturile, lucrurile s-au încărcat. Şvaiţerul are găuri multe: trebuiau umplute. La desert cucoanele vorbeau amestecat cu tinerii care mestecau încet.

— Aţi venit cu tramvaiul?

— Da. Avem tramvaiul la poartă.

— La anul venim cu aeroplanul.

— Nu cred.

— Aveţi să vedeţi. Au să circule aeroplanele ca tramvaiele.

— Da şi când ni-o cădea în cap!

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată să umblăm aşa, prin cer. Cerul era pentru mine ceva sfânt, o grădină plină de sfinţi şi de îngeri. Paradisul.

— O să ne întâlnim cu Adam.

— Da nu ştii că l-a gonit?

— Aşa, domnule. Uitasem. Şi şarpele, săracul, ce zile a ajuns! Înainte vă oferea mere, şi acum îl călcaţi în picioare. Ştiţi că se poartă pantofi din piele de şarpe?

— Eu, una, n-aş purta, să mă taie!

Spre coada mesei, domnii cu greutate vociferau aruncându-şi în obraz teorii economice trase a la minute. Judecătorul, cu faţa aprinsă ca turla unei catedrale incendiată de scăpătatul soarelui, se ridică fumegând, bătu în pahar, sprijinindu-se de masă, şi cuvântă:

— Domnilor şi doamnelor. Încep toastul meu cu urarea strămoşească (răcnind): La mulţi ani!

— Aşa?

— Bravo!

Judecătorul: Sst. Destul. Atât. S-a terminat. Trecerea de la un an la altul e o clipă imperceptibilă, după teoria anşteniană care nu contează în timp şi în spaţiu.

— Bravo, jude!

Judecătorul face un gest care însemna: „Habar n-aveţi. „ Apoi continuă:

— Şi acum daţi-mi voie, fiindcă suntem în casa prietenului meu Nae, cu care am copilărit şi ne cunoaştem de când suntem împreună şi până azi, dovadă că el nu s-a mulţumit să se căsătorească cu doamna aci prezentă în faţa domniilor-voastre, ci ne-a chemat şi pe noi la o bucăţică bună ori de câte ori a avut ocazia. Doamnă, aveţi un bărbat pe care vă rugăm să-l iubiţi cum îl iubim noi, dacă vreţi să vă iubim şi pe dumneavoastră. (Solemn:) Domnule Nae Popescu, ca cetăţean al acestei ţări, te somez, îţi ordon, în numele celor de faţă (bătând repetat în masă:), să-ţi pui candidatura, să te alegi deputat! Dumneavoastră, doamnă, trebuie să vă plimbaţi cu automobilul. E o ruşine ca un om de talia lui Nae Popescu să nu figureze în acest parlament de tâlhari şi de bandiţi. Mă prostule, uită-te ici la mine. Eu te aleg. Doamnă, eu ştiu ce vorbesc! Vă dau cuvântul meu de onoare, vă rog să credeţi că onoarea mea nu-i rahat. Câte poliţe am girat eu. Gafencu ştie. Este, domnule?

— Parcă eu n-am girat?

— Vexat:) Tot mai multe am girat eu ca tine.

— Nu zic.

— Ei, tocmai d-aia. E bine ca omul să-şi cunoască lungul nasului. Nu te poţi dumneata compara cu mine!

— Domnu Gafencu, lăsaţi. Domnu Tulea, vă rog.

— N-are importanţă. Vă garantez, doamnă, că soţul dumneavoastră va fi ministru! Să n-aveţi nici o grijă. Şi pe Tache Ionescu, Dumnezeu să-l ierte. (evlavios:) şi pentru că veni vorba de el, daţi-mi voie să picur un strop de vin, cum cere datina strămoşească.

— Nu pe masă.

Gazda (amabilă): Puteţi, nu face nimic.

— M-aţi întrerupt. Sunteţi nişte măgari. Hai, cucoană, acas'! Cin' s-amestecă în tărâţe.

— Plecaţi?

— Pardon, madam.

— Imposibil!

— Lasă-mă!

— Lampa!

Domnul judecător s-a dezbrăcat suflând greu. Petrecerea a ţinut până la ziuă, cu catastrofe intermitente.

— S-a spart oglinda.

— Nu face nimic.

— Domnişoară, v-aş pupa, dar miros a usturoi.

— Suavă:) Nu face nimic, şi eu am mâncat.

Epilog.

Au trecut două săptămâni de la Sf. Vasile. Tulea şi Gafencu s-au întâlnit pe stradă.

— Unde umbli, haimanaua dracului?

— De unde vii, mă ticălosule? Ce mai nou?

— Toate vechi.

— Cu Nae te-ai mai întâlnit?

— A venit la judecătorie să-i girez poliţă. Credea că-s fraier!

— I-ai girat?

— Ce, eram nebun? Un zevzec.

— Şi ce nevastă.

— O bomboană!

— Craiule, îi făceai cu ochiul pe sub masă. Barim te-ai ales cu ceva?

— Taci, nu mai spune la nimeni. E lucru delicat.

— Pe onoarea ta?

— Măgar cin' te minte!