Recunoştinţa

Seară de iarnă. Cârnă, grasă şi cu cărare dreaptă, doamna Musceleanu lucrează cu uşile zăvorâte un jerseu oranj cu igliţe mari de os.

Convalescent, Musceleanu, rentier, după o admirabilă operaţie de apendicită, se prăjeşte, fericit că trăieşte, într-un fotoliu la gura sobei. Plin de inele şi de recunoştinţă, chibzuieşte cu doamna Musceleanu onorarul medicului, cu care făcuseră cunoştinţă la băi şi se socoteau prieteni.

— Plăteşte-i după tarif.

— Aş, mi-e prieten, nici nu cred să primească, mai degrabă îi fac un cadou.

— Ce cadou?

— Aşa, un obiect. Am văzut la Finkelstein un Esculap.

— Ce zici că ai văzut?

— Un Esculap.

— Doamne fereşte!

— Ce ţi-e, soro. O statuetă! Esculap, naşul medicinii. El, doctor, se potriveşte admirabil! Ia, aşa-i de mare, cu o dedicaţie: „Recunoştinţă eternă”, de alamă galbenă, şi dedesubt anu şi data, cu numele meu.

— Fugi, omule, ce statuie te găsi, să te coste cine ştie cât?!

— Costă, sigur că costă. Dar parcă nu-ţi vine. A fost operaţie.

— Mare lucru, apelnicită! Azi toată lumea pune ventuze. Baba Ileana, cum făcea claponi la ţară, un deget, şi gata. Câte optsprezece pe zi. Operaţia lui putea s-o facă orice bărbier, n-am văzut eu? Nimica toată!

— Ştiu, ai dreptate, dar, oricum, trebuie să-i dau ceva. Statueta nu; şi eu zic. E prea scumpă.

— Fugi, nu mai umbla!

— Poate mai degrabă o trusă.

— Crezi că are să fie mai ieftină?

— Vreo trei-patru mii.

— Ce, ai înnebunit?

— Nu, frate, zic şi eu aşa.

— Dă-l încolo, ca prieten nici n-ar trebui, să-i fie ruşine!

— De câte ori a venit?

— A venit o dată înainte de operaţie, şi pe urmă, la sanator.

— A mai venit, mi se pare.

— Şi dacă a venit, las' să vie, de ce-i doctor?

— Vorba ta, am să-i dau o tabacheră, şi pace!

— Ba eu, în locul tău, i-aş da o chibritelniţă.

— N-ar fi rău. Păcat că e prea mică. Cheltuieşti bani şi parcă nu dai nimic.

— Nici atâta n-ar merita, nu vezi, s-a boierit de la o vreme, trimite felcerul să te panseze.

— Ce-i pasă, a făcut avere. Oare ce dracu să-i dau?

— Mariţa, de la uşă:) Coniţă, a venit Gligore de la don maior şi a adus un iepure.

— Zău? Braavo, minunat, îi dau iepurele! Asta se face. E chiar distins să trimiţi cuiva vânat.

— Bâz! Pentru că te-a tăiat? Atâta să trăiască el! Dacă te omora?

— Se putea întâmpla o complicaţie cât de mică. A avut noroc că-s rezistent, pe altul îl da gata.

— Dă-i încolo, că-s toţi nişte şarlatani! Ştii ce? Mâncăm iepurele şi-i trimitem blana.