Şedinţă de educaţie

Nu-mi place! Vă mişcaţi greu. N-aveţi fason. Ţine-te drept, căpitane. Răsuceşte mustaţa. Pleacă chipiul la o parte. Daţi-i o oglindă. Uite-te şi dumneata, să vezi, semeni cu ăl dinainte? Ăsta-i ofiţerul.

Colonelul: V-am adunat ca să vă citesc un ordin al corpului de armată, partea care vă priveşte: „. În fine, doresc – spune domnul gheneral – să văd ofiţerul, militar desăvârşit, dublat de omul de salon, să poarte la fel uniforma şi fracul, să vorbească cu spirit, să danseze cu eleganţă, lucru despre care voi căuta să mă conving la inspecţia de toamnă”. Aţi auzit? Dracu ne-a luat! Adică pe voi. Nu pe mine, că mie n-are ce-mi face. Leafa n-o să mi-o ia, şi general n-o să ajung. (Dispreţuitor şi jalnic:) Apoi bine. Domnule căpitan, dumneata, care ţi-a venit muştarul la nas, ce ispravă mi-ai făcut?

Căpitanul: Cum ce ispravă?

— Nu-ţi zice dumitale Hălălău?

— Nu ştiu. În orice caz, mie, în faţă, nu îndrăzneşte nimeni.

Colonelul: (Izbucneşte într-un râs sardonic, tropăind pe loc, ţinându-se de burtă ca un holeric): Hă, hă, hă! (Calmându-se subit:) De ce? Fiindcă ai luat pe fata cârciumarului, pe domnişoara Tălălău. Bălălău. Schelălău.

Căpitanul: Domnule, colonel, este soţia mea.

Colonelul: Foarte rău!

Căpitanul: Nu dau voie nimănui!

Colonelul (compătimitor): Fugi, domnule.

(Către ofiţeri:) Aţi auzit? Cică-i deştept. (Imitându-l, miorlăindu-se:) „Este soţia mea şi nu vă dau voie.” (Calm, sever:) Nu este soţia dumitale! Este nevasta camarazilor, este soţia garnizoanei întregi! (Corect, demonstrativ:) Vă iau la rând: ce a fost socrul dumitale?

— Comersant.

— Ce comersant. Zi-i măcelar! Ţi-e ruşine? Şi al dumitale?

— Debitant.

— Cârciumar sadea! A luat pe fata cârciumarului, dumneata pe fata brutarului, altul pe fata.

— Fiindcă numai ăştia pot să asigure zestrea reglementară.

Colonelul (miorlăindu-se): Daaa?

Toţi (cu curaj gălăgios): Cele de familie sunt sărace, pretenţioase, şi când au avere, nu iau ofiţeri.

Colonelul (liniştit, ca un răzbunător divin): Ei bine, domnilor, aci am vrut să v-aduc. Aţi recunoscut singuri; nu vor să vă ia aristocratele. Şi bine fac să vă învăţaţi minte.

— Ce stricăm noi?

— Ce stricaţi? Să vă spun eu! (Sentenţios:) Nu ştiţi să vă purtaţi în lume. (Lovit de inspiraţie:) Poftiţi cu mine.

Colonelul porni cu pas hotărât, legănându-se, cu chipiul la o parte, cu sabia de capul ei, îndreptându-se spre cabinetul său de lucru.

— Ia şedeţi. (Bătând repetat în clopoţelul de pe masă:) Adă scaune. Luaţi loc. O să vă fac, în fiecare zi, câte o şedinţă de educaţie, şi pe urmă o să pornim în corpore pe la toţi bogătaşii: „Madam. Mosie. Mamoazel. (Zgribulit:) Frig al dracului! Mi-a îngheţat nasul. (Către ofiţeri:) Asta o spun ca să râdă. Acum mergem mai departe. (Admirativ:) „Da dumneavoastră ce vă pasă?! Casă aveţi, şi ce casă! E proprietate? (Răspunde tot el, piţigăiat:) „Da.” (Continuând: „N-aş fi crezut. Lemne aveţi, slugi berechet… Noi, sărăcuţii, o săbioară, o măntăluţă, o ordonanţă. Dar ne încălzim şi noi pe lângă dumneavoastră.” (Către ofiţeri:) Asta o spun ca să-i fac pontu. (Continuând:) „. Fiindcă avem inimă mare, inimă largă, inimă nobilă. Bani au şi ţiganii. (Mieros) Ce zici, duduie?” (Căutând-o nedumerit:) Unde-i? Nu-i. A fugit. S-a evaporat. (Descoperind-o:) Uite-o, vine cu dulceaţa! (Galeş:) „Ce v-aţi mai deranjat? Sărut mânuşiţele. Dulceaţă iau (fin:), apa nu-i bună nici în bocanci, fiindcă nu mai purtăm cizme.” (Către ofiţeri:) Asta i-o spun ca să râdă. Pe urmă te apropii elegant, o priveşti în ochi, îi predai farfurioara şi zici frumos: „Mersi, bienn” ca să vadă lumea că ştii şi tu două boabe franţuzeşti.

— Dar dacă în vreo casă se vorbeşte nemţeşte?

— Cu nemţeasca merge repede: o strângi de mână şi o întrebi: „Vigheţ?” Şi după nouă luni. Spirt! Ista-i ofiţerul!