Ţăranii noştri

— Îţi mai trebuie fân, naşule?

— Nu, fine. Am cumpărat coceni.

— Mulţi?

— Două pogoane.

— Cu cât?

— Cinci sute pogonul. E mult?

— De unde. Adică, eu ştiu? Cum o fi pogonul.

— Pogon, cum să fie.

— Poate să fie rar, poate să fie mic.

— Eu cred că nu-i scump. O mie de lei, două pogoane. Cu ştiuleţi, are şi drugi.

— L-a bătut piatra, altfel nu ţi-l vindea el… De la cine l-ai luat?

— Ion mi l-a găsit. El a umblat, el l-a tocmit, el a cărat.

— I-ai dat banii?

— Nu, a zis că mai aşteaptă. De treabă. Ion.

— De treabă.

— Vrednic om.

— Şi foarte cinstit.

— Este.

— Nu ştii că m-a înşelat?!

— Cine?

— Ion al dumitale.

— Ba al dumitale, nu al meu. Cum te-a înşelat?

— N-am strâns nici un car de coceni.

— I-ai dat banii?

— I-am dat.

— Nu trebuia să-i dai până nu vedeai porumbul.

— A venit cu o citaţie că are un proces la Craiova.

— Cine?

— Zicea că e a omului de la care a cumpărat porumbul.

— Minte. Numai pământul e al omului, porumbul era al lui Ion. A luat de la om două pogoane, şi dacă l-a bătut piatra, ce era să facă cu el? Ţi l-a vândut dumitale!

— Mare pungaş!

— Ăl mai mare hoţ din tot satul!

— Păi deunăzi parcă ziceai.

— Dumneata spuneai. Eu trebuie să zic ce zice naşul. Dumneata care ştii carte, cunoşti lumea mai bine decât mine. Ăla a stat şi-n puşcărie.

— Ion?!

— Da, aşa e lumea. Caută ţărani de treabă. Cine mai e de treabă azi?

— Cum, mă, toţi sunteţi ticăloşi?

— Parcă noi nu căutăm boieri cumsecade?!