Skoda la ţară

Şedeam în pridvor. Fericit, încălzit de soare, urmăream înduioşat zborul unei berze, mesager proaspăt, ce plutea alb şi negru în albastrul cerului, ca o capeluţă cu bride de pe timpul bunicăi. Portiţa scârţâi cu motiv de operetă, câinii lătrară alene, şi un unchiaş, înflorit la faţă, înainta cu mersul frânt de munci grele.

— Hristos a înviat!

— Adevărat a înviat. Ce mai faci, moş Niţă? Ia loc. Anico, adă un pahar de vin.

— Ai mai venit pe la noi.

— Ca de obicei.

— Cum văd eu, numai toamna pleci.

— O dată cu berzele.

— Doamneee!

— Ia gustă, să vezi cum ţi se pare.

— E bun. Dar nu e ca al meu. Nimeni nu face vin ca mine. Fiindcă de ce? Eu n-am spus-o la nimeni, ţi-o spun numai dumitale, în sicret. Ştiu de la tata-mare – nu de la tata tatii, ci de la tata tatălui tatii. A murit de o sută douăzeci de ani.

— Nu mai spune!

— De o sută douăzeci de ani a murit, şi tot nu murea, da a căzut un butoi peste el când îi scobora în pivniţă. Altfel, nu murea. Să nu fi căzut butoiul peste el, de loc nu murea. Eu nu l-am cunoscut, dar spunea că sfântul Triton ajută la vii. Măcelarii au pe sfântul Arhanghel. Fetele se ţin cu sfântul Anton, sfântul Pafnutie ajută beţivilor.

— Glumeşti?

— Ce, nu ştiai? El ajută beţivilor să se ridice de jos şi scoate dascălul în calea copiilor când se ţin după el, de le rupe urechile. Cum îţi spuneam, m-am apucat să prăznuiesc pe sfântul Triton. Cheltui în fiecare an o sută de lei. Dar sunt răsplătit. Ba. Să nu mint, anul ăsta m-a costat mai puţin, fiindcă mi-a murit un porc. Am făcut coliva în casă, vezi n-am mai dat-o la confetărie, s-o înflorească. Şi popii i-am dat numai un pol, nu l-am mai dus cu trăsura, să stropească via cu sfânta aghiazmă. Şi, slavă Domnului, am făcut vin mai mult ca în toţi anii. Chiar mă gândesc, la vară nici să nu-l mai prăznuiesc, fiindcă Dumnezeu nu se uită la bani, ci la sufletul omului. Dacă te închini din toată inima. Vrei să ştii un lucru?

— Vreau.

— Ei, ţine minte ce-ţi spun eu. Să facă guvernu rugăciuni, şi găseşte ţifru.

— Ei aş!

— Te prinzi cu mine?

— E târziu, moşule.

— Când vrea Dumnezeu.

— Ştiu, dar s-au rugat ceilalţi să nu-l găsească.

— Care ceilalţi?

— Şperţarii.

— Hoţi, domnule! Zi-i, le-a dat în gând.

— Hoţi, nehoţi, vorba e că li s-a împlinit ruga. S-au închinat, se vede, din toată inima, şi au rămas cu banii.

— Păi eu ce vă spuneam? Dumnezeu nu se uită în punga omului, ci în sufletul lui.