CADOUL.

Nae Firulescu sau Bulamac, cum îl porecliseră băieţii, pentru că mănâncă mult, bea vârtos şi cântărea o sută zece kilograme la Sfântul Gheorghe, fusese bolnav de sciatică şi ieşise din casă în ajunul Anului Nou.

— N-aş fi ieşit nici acum, mărturisea el prietenilor, dacă n-ar fi trebuit să-mi iau leafa. S-a dus toate economiile. Nevastă-mea se lua cu mâinile de păr: doctor, reţete, trăsuri. Ce să spun, m-a îngrijit femeia cum nu se mai poate. Eu sunt rău de boală, nervos, capricios, fricos vai de lume. Şi cu toate astea, nevastă-mea săraca, n-a scos o vorbă. Bea Năică, lasă Năică, papă Năică. Nu dormea noaptea, domnule. Când mă deşteptam, o găseam jucând tabinet cu chiriaşul din curte, un căpitan care ţine la mine foarte mult. Mi-a dat ordonanţa, mi-aducea doctoriile şi timid, timid, domnule ştii ce timid. Ce dracu mă, zic, mai bine te făceai seminarist. Încă nevasta râdea de el. Zic las nu mai râde, că nici tu nu eşti mai brează. Că şi nevastă-mea în privinţa asta. A învăţat la călugăriţe. Când îl vedea se fâstâcea. Nu scotea o vorbă. Şi cum spuneam, d-aia am ieşit fin'că mâine e anul nou, iau leafa să-i cumpăr ceva. Aşa parale mai aveam eu, dar ţiu să iau ceva mai bunişor, un lucru care să rămână, să-l poarte.

— Ia-i un inel.

— Inel nu, că are. Are un inel. Ce inel! L-am făcut cadou la logodnă. M-a costat o groază de bani.

— Ia-i atunci o poşetă.

— Are poşetă.

— Ştii ce, ia-i o blană.

— Are şi blană. Are blană bună. Eu zic, să iau mai bine un patefon. Ne distrăm cu toţii şi-l ai toată viaţa. Aşa am să fac. Iau un patefon cu plăcile cele mai celebre şi cu ac de safir. Treizeci de plăci, fac o dată şaizeci de cântece: Caruso, Trovatore, Herdan.

— Emani.

— Aşa pardon. Iau şi vreo două franţuzeşti, iau şi de Iulian.

— Dacă iei de Iulian, ia numai ghiveciu, e renumit. Mai staţi? Mi s-a făcut foame. E unu trecut.

— Mergem, voi aţi luat leafa?

— Ehe. Să fii sănătos.

— Să te audă Dumnezeu.

— Eşti bun de cinste!

— Fac, pe onoarea mea!

— Unde mergem?

— Unde spuneţi voi. Dacă vreţi, mergem la socoteala subţire. Are un vin.

Plecară. Năică înainte şi toţi în jur cu pălăriile pe ceafă fumând, râzând, stăpânind trotuarul, ca englejii, Indiile. Năică nu-şi încăpea în piele. Simpatia prietenilor era evidentă. Din când în când se oprea cu mutră severă, amintindu-şi cu socoteală că a suferit de sciatică şi se masa de câteva ori, numai de sus în jos, uşor, cum îl sfătuise doctorul.

— Te doare?

— Mă doare şi nu mă doare. Seara îi vin dumisale pandaliile.

— Da băieţelul ce-ţi face?

— Voinic mersi. Creşte şi e deştept.

— E foarte deştept băieţelul.

— Aşa e, că tu l-ai văzut. Ăla mă, o să mă dea gata. O să întreacă pe Bernaşav. Ştii ce a răspuns unei cucoane? Era numai ea, cu nevastă-mea. Ce face tăticu? Tot ce vrea mămica. Ai mai pomenit?

— Extraordinar!

— Minţi.

— Pe mormântul mamei, mele. Auzi ticălosul. Ce face tăticu? Tot ce vrea mămica.

— Câţi ani are?

— Cinci, merge pe şase.

— Cei mulţi înainte.

— Mulţumesc.

— Să-ţi trăiască.

— Asemenea. Ei, domnule subţire la socoteală. Am venit, ce ne dai?

— Să trăieşti, coane Nae! Bine ai venit sănătos. Nu v-am mai văzut de mult. Aţi fost plecat, se vede treaba.

— Ba ce plecat? Era nici să mă mai întorc.

— Zău?

— Peremptoriu:) Sciatică.

— Minunat:) Ia uite frate! Am zis şase pelinuri, da?

— Şase.

— Mari, mici?

— Îmi pare rău.

— Şase mari.

— Vinee!

— Am nişte muşchiuleţ.

— Pune ici.

— Să vă dau cevaşilea înainte?

— Dă-ne şi umple paharele.

— Şase mari! Vă place?

— E, bravo! Beţi mă băieţi şi să mergem.

— Aşa e, că tu ai fost bolnav.

— Nu de asta, cu toate că am avut o sciatică teribilă. Doctorul a spus că e unicul caz în Bucureşti. Dar vreau să cumpăr un patefon.

— Mă, spune ăluia să tacă.

— Cine?

— Ţambalagiul ăla.

— Lasă-l monşer. Zi-i domnule. Asta-i damblaua lui Bulamac, ai uitat.

— Adevărat. Muzica, atâta stricăciune am şi eu, încolo nu dau voie nimănui. Aţi văzut. Cum am luat leafa, ce-am zis să cumpăr?

— Gramofon.

— Este? Da plăci nu iau decât două, trei, ca să am în casă. O să comand la Paris, de alea care ştiu eu. Socoteala!

— Zicem o dată optsprezece, cincizeci şi patru pelinuri mari.

— Câte ai zis?

— Cincizeci şi patru.

— Mai pune şase.

— Cifră rotundă. Zicem şaizeci de pelinuri, fac o dată patru sute optzeci.

— Cât?

— Opt lei, nu v-am luat mult. La alţii îl vând şi mai scump. Şase muşchiuleţi, optsprezece mititei. Două rânduri de marghilomane.

Singur, pe la douăsprezece noaptea, Năică din cauza sciaticei, venea pe două cărări. Ajuns acasă se dezmetici şi plecă să spună căpitanului, chiriaşul din curte, că nevasta nu-i nicăieri. Deschise uşa cu mişcarea bruscă a omului stăpânit de o idee şi se propti de scaun. D-na Popescu dormea, cu capul ascuns de ruşine, la pieptul ofiţerului, care o strângea cu timiditate, în braţe, obosit.

Cu ochii roşiţi de mânie, Bulamac ridică pumnii asupra celor doi amanţi, apoi cu linişte criminală, îi privi îndelung şi cu un rictus larg de beţiv, ce joacă o farsă diabolică, ieşi tiptil, se întoarse, puse gramofonul pe masă, învârti manivela, aşeză placa, desprinse piedeca şi plecă închizând uşa binişor, în sunetul marşului „Deşteaptă-te române” cântat de muzica Regimentului 4 de geniu şi plecă în lume.