POCĂINŢĂ.

Domnul Romeo Popescu iubea pe domnişoara Jenny Ionescu. Jenny nu iubea însă pe Romeo, fiindcă era bătrân. Dar părinţii, fraţii, verii şi nepoţii, de o parte, prietenii şi cunoscuţii, de cealaltă, i-au demonstrat că timpurile sunt grele şi că domnul Popescu era nu numai în vârstă, ci şi inspector general. Neputând face o căsătorie de-nclinare, domnişoara Ionescu s-a-nclinat în faţa destinului şi a unui domn cu burta grav înscrisă în curcubeu şi-a zis „da”, luându-şi adio, nu fără să ofteze, de la prinţii care îi populaseră închipuirile de pension. Ca să-şi lege zilele în neştire e în adevăr destul ca o fată să spuie o vorbă, pe cea mai scurtă dintre toate, de teamă, s-a gândit poate legiuitorul, să nu-şi ia seama dac-ar avea mai multe de rostit.

Ca orice om în vârstă, Popescu adora pe Jenny. O culca sărutând-o pe frunte, o trezea cu vorbe dulci de doică, îi servea la pat cafeaua, îi săruta mâna la plecare, iar la dejun îi aducea delicatese pe care i le băga în gură, după ce o punea mai întâi să închidă ochii.

Jenny se lăsa alintată. Menajul părea unit. Părinţii nu mai puteau de bucurie că fata nimerise bine. Invidioşii făceau complimente cu gura pungă, şi când îi vedeau trecând la braţ pe stradă, ea cu ochii mari, el rotund ca luna ce se ivea de sub pălăria tare, vecinii se mirau de norocul lui.

Cu toate acestea, un spirit fin ar fi observat că de la o vreme Popescu nu mai era acelaşi. Îngrijorarea îi pişca inima. Răsărind ca un semn de întrebare, viitorul îi întuneca prezentul. Romeo isprăvise abia luna de miere, satisfăcut, dacă nu satisfăcător, şi se gândea deja la o retragere onorabilă. Simţea că se îngraşă, îi tremurau picioarele şi sufla greu. Îngrijorat, hotărî să rărească demonstraţiile conjugale, iar pentru ca să nu se bage de seamă, recurse la o stratagemă: îndesi inspecţiile. Pleca însă de fiecare dată chinuit de gelozie, urmărit de râsul lui Jenny, care ieşea provocatoare, tunsă băieţeşte, să-l petreacă pân' la poartă, naivă şi pudică, ferindu-şi sânii albi de ochii trecătorilor.

Popescu nu era prost. Bărbatul care pleacă se expune, gândea el. Nevasta lui n-avea de lucru. Lipsa de ocupaţie aduce plictiseală, şi când o femeie tânără se plictiseşte, e coaptă pentru adulter. La această idee se-ndreptă spre birou, scoase din sertar revolverul şi-l strecură cu ochii încruntaţi în buzunar. Diplomat, se ferea însă ca de foc să-şi arate gelozia, căci dacă gelozia amantului încântă, a soţului bătrân este ridiculă şi neputincioasă. Sărea dintr-un tren într-altul, ducând cu dânsul cămaşa de noapte şi presimţiri rele.

Dar într-o zi veni radios acasă, aducând primele cireşi. Mâncă cu poftă, tachină nevasta, care cedă, uluită de surpriză, şi sfârşi prin a-i spune vestea cea mare. Ministerul îi pusese la dispoziţie un „Cadillac”. Avea în fine un automobil. Efectul se văzu imediat. Jenny îl sărută din toată inima, cu toate că aşa cum sta, congestionat la faţă, istovit de sforţări pe marginea patului, nu era de loc seducător. Jenny era transportată; de ce, n-ar fi putut spune. Cine ştie, chiar în momentele de cea mai sinceră expansiune, ce gânduri ascunse zac în substratul conştiinţei unei femei?

Intrară din nou în luna de miere. Popescu făcu nebunii: o îmbrăcă din cap până-n picioare. Cu şapcă de turist şi haină de cauciuc, Jenny, cu ochii ei miraţi, părea un băieţel de ceară din uşa unei prăvălii cu haine gata. Erau toată ziua pe drumuri. Desigur, şi el şi Jenny se mai plimbaseră cu automobilul, dar niciodată cu atâta plăcere. Vedeau parcă soarele şi pomii pentru-ntâia oară. Plecau voioşi, reîntinerit şi el, vrăjit de nebunia acestei femei tinere, cutreierând în lung şi-n lat Moldova. Făceau curse mari. Lacomi de spaţiu, luau ceaiul la Tecuci şi cinau la Piatra Neamţ, unde serile sunt reci, oamenii primitori şi nevestele gospodine. Popescu era econom din fire. Slujbaş vechi, ştia să inspecteze fără cheltuială. Mânca şi dormea pe la dascăli, în paturi întinse cu cearceafuri aspre, ce miroseau a sulfină, la casele unde vedeau lubidragi, urcându-se portocalii pe straşină, raţe legănându-se prin curte şi vacă priponită-n livadă.

În ziua de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena erau oaspeţii învăţătorului din Crăcăoani, sat vecin cu mânăstirea Horaiţa, sălăşluită-n Munţii Neamţului. Dascălul, flăcău nătăntol, cu mustaţa mijindă, cioplit în cremene, pârguit ca un măr domnesc, servea sfios, ca o fată mare, vin rubiniu, răcit în cofăielul cu apă de şipot. Masa era pusă sub nucul din faţa casei. Prin fereastra deschisă, gramofonul învârtit din când în când de domnul Popescu invita leliţa să culeagă fragi.

Mâncase bine: pui fripţi presăraţi cu mălai la jar de carpen, caş dulce şi faguri de miere. Grădina era parfumată şi vinul delicios.

— Ăsta-i un nectar! Exclamă transportat Popescu.

— La lichiduri se zice hectolitru, insinua roşindu-se învăţătorul, regretând imediat, bănuind după râsul inspectorului, ce nu mai contenea, c-a spus o prostie.

Râdeau de el, dar îl priveau cu simpatie: Popescu, pentru aerul său supus şi prostănac, iar Jenny, indulgentă, privindu-l cum ştiu femeile să privească fără să se uite, îi admira cămaşa cu râuri de borangic, braţele-i vânjoase şi ochii-i verzi ca alunele crude.

— Hai să plecăm, zise de la o vreme Popescu.

— Du-te tu, eu nu merg. Mă simt obosită.

— Ce-ai să faci singură?

— O să stau de vorbă cu mama Floarea.

Mama Floarea, cum îi zicea Jenny, era bunica flăcăului, femeie căruntă şi îndesată, cu faţa rumenă, îmbrobodită cu maramă galbenă.

— Vin' mai ghini şi te hodineşte, o invită ea bucuroasă, că-i răcoare şi ţi-oi lăsa geamurile deschise.

Popescu nu făcu nici o obiecţiune. Dorea chiar să rămână singur. Plimbările care la început îl încântaseră deveneau obositoare. Simţea că Jenny se plictiseşte lângă dânsul. Trebuia să-i ţină de urât. De felul lui nu era vorbăreţ. Sforţările pe care le făcea dădeau rezultate slabe. Spunea prostii, pe care Jenny le asculta cu gândul aiurea, şi dacă n-ai nici o încredere în femeia care vorbeşte mult, Popescu ştia, din experienţa unei vieţi furtunoase că te poţi aştepta la orice de la o femeie care tace.

Ieşi cu învăţătorul, care-l petrecu cu stângăcie până la maşină. Îl lăsă în urma lui fără nici o bănuială.

„Ce papă-lapte. De ce n-am eu tinereţea lui?” se gândi el, căzând greu pe pernele automobilului.

— Când te-ntorci? Îl întrebă nevastă-sa din pragul casei.

— Diseară, la masă.

— Să vii, că mi-i frică, zise ea prefăcută. Să nu mă laşi aici.

— Vin, se poate? Culcă-te. La revedere.

— Să-mi aduci vişine.

— Da vişine avem noi destule, răspunse flăcăul închizând poarta, ia numai să vezi mata. E livada plină.

Popescu se depărtă cu viteză mică pe şoseaua îngustă care şerpuia albă şi bătătorită pe la poalele munţilor, cu poduri aruncate peste prăpăstii ce îl înfiorau, străjuite de cireşi sălbatici cu trunchiuri argintii şi de nuci uriaşi. Sorbea aerul cu poftă şi se lăsa în voia soarelui; căci domnul Romeo-Popescu, inspector general la Instrucţie, ţinea la viaţă. Meticulos şi calculat în toate, mâncase în tinereţe cumpătat, la ore regulate, şi nu pierduse nopţile. Acum, de când avea automobil, îşi schimbase viaţa cu totul. Dormea puţin şi-nghiţea bucate reci, la-ntâmplare. Pe de altă parte, aerul tare, nevasta tânără, în fine, simţea din ce în ce mai mult că trebuie, cum îl sfătuise şi doctorul, să fie mai rezonabil, să reducă femeia, printre celelalte ocupaţiuni, la o proporţie înţeleaptă. „Altfel, îl avertiză doctorul, îţi va pompa viaţa ca pe un mazagran.” Recomandaţiune inutilă. Popescu, care adorase atât de mult femeia, se urca acum în patul conjugal cuprins de panica pacientului care se aşază pe scaun la dentist.

Ajunsese, reflectând astfel, la jumătatea drumului ce-l despărţea de satul Ghindăoani, ţinta călătoriei sale, când o pocnitură grozavă îl trezi din somnolenţa care-l biruise, ca să constate că plesnise cauciucul, că începuse să plouă şi că trebuie s-o ia repede la picior dacă voia să se înapoieze pe-nserate, căci şoferul nu luase roată de schimb. În pădure nu se încumeta să se adăpostească, şi prin apropiere nu era nici o colibă. Popescu era evlavios: porni înapoi cu cruce-ajută. Pe drum se-ntâlni cu stareţul mânăstirii Horaiţa, cuviosul călugăr Doroftei, şi-mpreună, lăsând maşina şi şoferul în paza Domnului, punând frica în tovărăşie, se-ndreptară spre Crăcăoani. Ploua. O ploaie repede, cu stropi mari ce crăpau frunzele împrăştiind parfum pătrunzător de nuc ce cădea necontenit, cu vânt ce răscolea brazii, cu fulgere şi trăsnete ce-i orbeau şi-i înnebuneau de spaimă.

Într-un târziu ajunseră. Pe dibuite, Popescu, încărcat de noroi, ud până la piele, se apropie satisfăcut, ca eroul ce aşteaptă răsplata vitejiei sale, de casa învăţătorului. Deschise uşa binişor. După el intră şi stareţul, rămas puţin în urmă să stoarcă poalele anteriului. Odaia era slab luminată de o candelă ce ardea deasupra icoanelor ce reprezentau pe Maica Domnului şi pe ţarul tuturor ruşilor. În patul cu vraf de scoarţe aşezate pe sipetul de la căpătâi, întinşi pe o sarică sură, dormeau duşi, obosiţi, furaţi de somn, Jenny şi Negruş, învăţătorul de la Crăcăoani. El pe-o coastă, cu pumnii închişi ca un copil, ea cu faţa în sus, cu sânii goi şi cu gura întredeschisă de fericiri nebănuite.

— Mizerabilii! Priviţi-i, oameni buni!

— Păi ce căutăm aici?

— Cum ce căutăm? E nevasta mea, părinte, mai putu să zică Popescu şi căzu moale, ca un sac umplut cu lână, în braţele călugărului.

— Sculaţi! Strigă înspăimântat, crezându-l mort, stareţul Doroftei. Temeţi-vă de mânia celui atotputernic! Orice nelegiuire v-apropie de ceasul din urmă şi de împărăţia Diavolului. Sculaţi şi vă pocăiţi!

Barba albă, ochii ce scăpărau şi vocea puternică a călugărului îngrozi amanţii, surprinşi în puterea somnului. Negruş se făcu nevăzut. Jenny, nespus de frumoasă, căzu în genunchi:

— Am greşit, se ruga ea frângându-şi mâinile. Iertaţi-mă. Învaţă-mă, părinte, cum să mă curăţ.

— Nu se mai poate. Să văita Popescu, revenit la viaţă, uitând că poartă revolver.

— Nu zi aşa, fiule. Păcatele sunt încercările lui Dumnezeu. Iart-o, şi Magdalena a fost păcătoasă, dar a suferit şi s-a pocăit.

— Primesc orice pedeapsă. Sunt vinovată. Mi-a fost frică. Iartă-mă. Fulgera aşa de rău!

— Iart-o, maică.

— Dumneata eşti, Mamă Floareo?

— Eu părinte. Dă-li-i ci li-i da şi mântuiţi, că-s tineri şi-i păcat.

Călugărul rămase o clipă gânditor, apoi, despărţindu-şi barba-n două, întrebă aspru:

— Ai mazăre?

— Am.

— Adu-mi un pumn de mazăre. Ai să faci o sută de mătănii şi-ai să-mprăştii sub cearceaf mazărea care-o aduce mama Floarea. Să te zvârcoleşti în usturime şi dureri până la ziuă în patul de ruşine în care ai călcat poruncile Domnului. Şi de te-i pocăi cu adevărat, Dumnezeu te va ierta.

— Nu plânge, îi şopti mama Floarea mai târziu, împrăştiind sub cearceaf boabele de mazăre, după cum hotărâse stareţul Doroftei, le oprisem pentru băiat, n-are să-ţi fie nimic, că le-am adus hierte.