Cele trei elemente

În curtea nesfârşită a regimentului, vecină cu imaşul comunal, soldaţii, scoşi pe întuneric, se pregătesc de inspecţie. Se crăpa de ziuă. Atmosfera umedă era parfumată de un miros pătrunzător de ierburi coapte, udate de rouă. Din depărtare se auzeau sunete slăbite de pitpalac şi înjurături tari. Puţin câte puţin, negurile se risipeau, oameni şi lucruri ieşiră ca din pământ la iveală. Soarele lumină deodată un furnicar de oameni în cămăşi peticite, piramide de arme lucitoare şi vrafuri de răniţi împachetate.

— Ieşi care nu te-ai spălat!

Un caporal aşezat pe marginea hârdăului împărţea cu o cănuţă de tinichea şi cu nuiaua – sceptrul mieilor comandamente – o apă sălcie, plină de gunoaie. Oamenii veneau unul câte unul, îşi umpleau gura cu apă şi o lăsau să picure cu socoteală în pumni bătătoriţi de munci grele.

— Spală-te şi-n urechi.

Mai la o parte, şezând pe tobă, cu capul gol, în soarele strălucitor, un gornist cu un brici făcut dintr-un vârf de coasă îşi bărbiereşte camarazii în dureri ascunse. Încet pe nesimţite, dezordinea se micşorează, zgomotul slăbeşte, răsună comenzi, oamenii se adună, companiile se rânduiesc. Ofiţerii încep inspecţiile.

— Punem răniţile, domnule sublocotenent?

— Da, da. Să pună răniţile.

— Cine v-a spus să puneţi răniţile?

— Eu, domnule locotenent.

— Foarte rău! Leapădă raniţa toată lumea! Asta e barbarie!

— Ce, n-aţi mai pus răniţile?

— Domnule căpitan.

— Câinii ne mănâncă, domnule locotenent! Puneţi răniţile numaidecât.

— Toată lumea să lase raniţa jos! Ordenu lui don maiur! Răcneşte cineva din depărtare. Să nu pună nimeni răniţile până nu dă dumnealui orden.

— Ce facem, domnule căpitan?

— Dumneata eşti surd, n-ai auzit? Ordinu-i ordin. Leapădă raniţa!

— Puneţi răniţile! Ieşi la linie! Muzica! Bine, maiorule, se poate să-mi faci d-astea?! Uite generalul! Daţi mai repede! Treci drapelul la locul său. Mânăstirea cui te-a închinat! Sună, gornist!

Un semnal prelung, meşteşugit, a încremenit oamenii cu răniţile în mâini, punând capăt frământărilor.

— Să lase raniţele, dacă nu le-aţi pus acum. Sănătate, flăcăi!

— Trăăiţi!

Un răcnet, pornit din mii de piepturi încordate, cutremură văzduhul, fărâmiţându-se în ecouri depărtate. Într-o linişte solemnă, turburată un moment de schelăiturile unui câine vagabond, gonit cu pietre, generalul trecu prin faţa frontului, linişti, măsurat. Îndreaptă o curea, pune întrebări, face mici observaţii

— Cam vechi hainele.

— Domnule general.

— Nu te scuza. La ce? Fac o constatare. Nu eşti dumneata vinovat. Atât ne dă ţara. Ce-mi arăţi, asta e principalul. Am venit să văd ce aţi învăţat, asta mă interesează.

Reţinut în zadar, smucindu-se cu încăpăţinare furioasă, un om se repezi înainte şi raportă într-o linişte dureroasă:

— Să trăiţi, don gheneral, mă bate.

— Cin' te bate?

— Toţi mă bate.

— Aşa. Frumos. Foarte frumos, n-am ce zice.

— Domnule general.

— Nu te scuza. Ce companie?

— A patra.

— Cine comandă?

— Căpitanul Mihăescu. Ieşi, domnule!

— Aşa? Tocmai dumneata?! Cu Şcoala de război. Nu m-aşteptam!

— Domnule general.

— Nu te scuza. Ştiu ce ai să-mi spui. Că-i ticălos.

— Nu.

— Nedisciplinat.

— Nu.

— Hoţ, dezertor.

— Nu, domnule general, dar nu pricepe nimic.

— Asta nu se poate.

— Domnule general, vă rog să credeţi.

— Dumneata spui asta. Care ai Şcoală de război? Mă rog, ochi are?

— Are.

— Urechi are?

— Are.

— Minte are?

— N-are.

— Are, căpitane, că altfel n-ar fi om. Astea sunt cele trei elemente cerute de pedagogia modernă: ochi să vadă, urechi să audă, minte să priceapă. Trebuie însă altceva, care, cu regret constat, dumneavoastră vă lipseşte cu desăvârşire, domnilor: răbdare, răbdare şi iar răbdare! Răbdare! Răbdare multă, răbdare mare!

— Domnule general, când e greu de cap.

— Ce înseamnă greu de cap? Ce vorbă e aia?

— Nu pricepe nimic.

— Da?! Curios! Să vedem, să-ncercăm şi noi.

Generalul rămase o clipă gânditor, cu capul în pământ, apoi, îndreptându-se, zise cu blândeţe:

— Cine e comandantul tău de brigadă?

— Don gheneral Popescu Ion.

— Ascultă la mine, băiete, generalul Popescu Ion, care comanda înaintea mea brigada, a ieşit la pensie. Eu, Generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada a patra. Ei, cine-i comandantul tău de brigadă?

— Don gheneral Popescu Ion.

— Nu, mă băiete, îl corectă cu omenie generalul. Ăla nu mai e în armată. Eu sunt în locul lui, generalul Bălănescu Alexandru, înţelegi tu? Cine-i comandantul tău de brigadă?

— Don gheneral Popescu Ion.

— Mă flăcăule, reluă râzând cu indulgenţă generalul. Ăla, ţi-am spus, nu mai este în armată. A muncit destul. Stă acasă, acuma, se odihneşte. Eu, generalul Bălănescu Alexandru, comand acum brigada în locul lui. Acum ai înţeles? Pe cine ai comandant de brigadă?

— Pe don gheneral Popescu Ion.

— Mă, ăla a murit. Doarme sub pământ. S-a isprăvit cu el. Nu mai vorbim de dânsul. Eu, ăsta care mă vezi tu dinaintea ta, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada. Ei, cine-i comandantul tău de brigadă?

— Don gheneral Popescu Ion.

Generalul se şterse puţin de năduşeală, apoi, întorcându-se către ofiţerii ce se strânseseră în jurul lui, zise, ce e drept, foarte liniştit:

— Prea l-am luat de sus. Să pornim mai de jos, de la treapta lui. Ascultă, băiete: De azi înainte eu nu mai sunt general. Sunt soldat. Soldatul Bălănescu Alexandru. Dar pe tine cum te cheamă, mă camarade? Îl întrebă vesel generalul, bătându-l prieteneşte pe umăr.

— Bălănescu Alexandru.

O pereche de palme zdravene erau să fie urmate de alte perechi de palme dacă n-ar fi intervenit căpitanul:

— Nu mai daţi, domnule general. Îl bateţi degeaba. De data asta are el dreptate. Tot Bălănescu Alexandru îl cheamă şi pe dânsul.