Careu de dame

Sub salcâmul incendiat de soare, patru matroane pictate futurist, arţăgoase ca nişte cloşti şi obeze ca butoaiele ce se uscau în fundul curţii, joacă pocher la o masă rustică.

— Cine le face?

— Cine întreabă.

— Eu le-am făcut.

— Ba, pardon, că nu le-ai făcut dumneata, le-a făcut madam Popescu.

— Da, da, eu le-am făcut.

— Vai, madam, pe ochii mei!

— Nu te mai jura degeaba.

— Dragă, pe ce am mai scump!

— Fă-le, fă-le.

— Nu-i rândul meu, da hai să le fac.

— Pas.

— Păsărică.

— Păsăroi.

— N-are pas. Am deschis eu.

— Merg.

— Şi eu.

— Puneţi mizele, să-mi iau restul.

— Eu am pus.

— Unde ai pus, asta-i miza mea.

— Nu e adevărat, eu am aruncat-o.

— Dumneata n-ai pus.

— Cum n-am pus, ce vorbă e asta?

— Dumneata n-ai avut nici un ban pe masă.

— Da nu mi-ai schimbat un pol adineauri?

— Atunci cine n-a pus?

— Nu ştiu, eu am pus.

— Şi eu am pus.

— Dumneata n-ai pus.

— Să mă trăsnească Sfântul, să rămân oarbă, să mă ducă de mână la pod, că e sfânta duminecă, dacă n-am pus!

— Atunci cine n-a pus? Cât trebuie să fie jos?

— Să facem socoteala: opt lei. Zece lei, c-a mers toată lumea, şi jos e numai opt lei, lipsesc prin urmare doi lei.

— Aşa e, bine le-a socotit. Lipsesc doi lei.

— Ei, cine n-a pus?

— Nu ştiu, eu am pus cea dintâi.

— Şi eu am pus.

— Atunci vii dumneata cu doi lei.

— Nu viu cu nimic.

— Ba vii cu doi lei.

— Pe onoarea dumitale? Zi pe onoarea dumitale şi te cred!

— Pe onoarea mea.

— Frumoasă onoare ai! Halal să-ţi fie! De unde ştii dumneata că viu eu cu doi lei?

— Pentru că jos e numai opt lei şi trebuie să fie zece. Noi am pus, prin urmare vii cu doi lei.

— Da doi lei nu s-a luat la caniotă?

— Aşa e, bine zici, ai dreptate. Faceţi cărţile. (Natural, fără tranziţie:) Ce-ai acolo în fundul curţii? Am deschis.

— Nu dau. Bucătăria de vară.

Un chibiţ (declamator): Bucătăria mea de vară e la ţară.

— Cu ifos:) Locuinţa mea de vară. Pas, nu dau. Ah, ce frumoasă e!

— Le faci.

— Le trec. De Eminescu, mi se pare.

— O fi de Coşbuc. N-am nici o carte, mereu îmi vin şepţii. Şi ăla zice că le face frumoase. Adă să le fac eu. De cine e, maiorule, că dumneata trebuie să ştii.

Maiorul (serios): De Tudor Vladimirescu.

— Vezi, ştiam eu că e de un domnitor. Am stat. Da nu ştiam cum îl cheamă. (Ridicându-se greu:) Ah, cum mă dor picioarele.

— Ce, nu mai joci?

— Mă duc, că e târziu.

— Bine, când oi câştigă, am să mă las şi eu.

— Treaba dumitale. Eu nu câştig nimic.

— Pe onoarea dumitale?

— Atâta să câştige duşmanii mei, iar de nu, să moară cine minte. Pierdeam o sută de lei, mi-am întors banii, pe copiii mei vă spun!

— Asta e culmea! Auzi, dragă, că nu câştigă! Pierd o sută şaptezeci de lei, şi zice că nu câştigă. Mai fă barim un tur!

— Nu, că e târziu.

— Hai, mai fă un tur.

— E târziu.

— Ai dreptate. Nu strici dumneata, strică cine se bagă în tărâţe.

— Te rog să nu fii obraznică!

— Şi eu te rog să nu mă faci obraznică, înţelegi? Obraznică eşti dumneata.

— Neruşinato!

— Neruşinată eşti dumneata! Auzi, să mă facă obraznică. Eu, care ţineam la dânsa şi i-am luat apărarea întotdeauna.

— N-am nevoie de apărarea nimănui. Dacă vrei să ştii, mai mult ţiu eu la tine şi ţi-am luat apărarea, s-o ştii de la mine!

— Ei, tăceţi. Pupaţi-vă şi nu vă mai certaţi. Mâine vii?

— La ce să viu, să-mi aud vorbe?

— A glumit, câte nu se spun la cărţi. Vino mâine.

— Nu ştiu, să vedem.

— Vino mai devreme.

— Bine, atunci pe la două.

— Aşa.

— Orvoar, bonsoar şi la revedere!

— Nu mă săruţi?

— Hai să te sărut, scroafo! N-ai merita, că mi-ai spus adineauri nişte vorbe. Orvoar!

(În cor:) – La revedere!

— Scârba dracului, aşa face totdeauna. Auzi că mi-a luat ea apărarea! Atât să trăiască ea! Eu unde mă duc, mi se deschid uşile, sunt primită ca o regină. Pe ea a dat-o afară de la Petrovicioaia.

— Parol?

— Serios, aşa am auzit.

— Oare de ce?

— Îmi pare că a prins-o trişând. N-aveţi idee ce hoaţă e, şi o calică de n-are margini!

— Dac-o primiţi la joc.

— Las', să vezi ce am să-i fac eu mâine. Cum o deschide gura, cum îi zic plus.

— Plăteşte, dă-o dracului.

— Să plătească, dacă îi dă mâna. Vreţi să jucăm în trei?

— În trei nu joc.

— Hai să jucăm în trei.

— Ţi-am spus că nu joc în trei

— Da de ce nu joci în trei?

— Pentru că nu joc în trei niciodată. E şi târziu.

— Jucăm o jumătate de oră.

— Atunci scoate şepţii şi să tragem locurile.

— Ce să mai tragem locurile!

— Altfel nu joc.

— Da de ce nu joci?

— Pentru că nu-mi place să joc în trei.

— Ei, poftim. Hai să tragem locurile. Parcă e locu. Nu e locu, ci dobitocu, madam! Mneata le faci.

— Ba le faci dumneata.

— Eu le-am pasat.

— Atunci nu joc.

— Iar?

— Ţi-am spus de la început, dragă, eu nu joc în trei.

— Moaşă-ta!

— Nu te lega de mama, că mama e moartă. Dac-ai şti dumneata cine a fost mama mea! E născută Popescu, din ramura cea bună, aşa că vezi dumneata. Hai, fă-le. Dă-te dracului.