Incorigibilul

Trenul alerga în întuneric într-o vâlvătaie de scântei. Într-un compartiment de clasa întâia se discuta, fireşte, despre Tomescu şi Munteanu.

— Mie, afirmă în cele din urmă un domn corpolent, nu mi-e frică de hoţi.

— Nu se poate, niţică frică tot trebuie să ai.

— Nici cât un purice, pe onoarea mea!

— Vrei să zici că ţi se face inima cât puricele?

— Iertaţi-mă, dar dumneavoastră poate nu ştiţi. Hoţul, ascultaţi-mă pe mine, e cea mai fricoasă lighioană. Când merge pe întunerec, îi clănţăne dinţii şi se face galben ca turta de ceară.

— Nu e şi el om?

— Da, domnule! Dac-ar şti fiecare cât îi este lui de frică, toată lumea ar căpăta curaj, şi hoţii s-ar lăsa de meserie.

— Ai dreptate dumneata. El ştie că nouă ne e frică, dar nimeni nu bănuieşte că şi lui îi tremură carbonul.

— Exact aşa. S-au întâmplat cazuri. Bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, a ţinut un hoţ în respect, ochindu-l cu papucul, până au venit agenţii.

— Teama e mare. Nu ştii, dumneata, frica păzeşte bostănăria.

— Asta spun şi eu. Cine-i prost, îngheaţă, gândindu-se că dacă o mişca, poate să-l omoare.

— Cei mai bun lucru e să te faci că dormi.

— Da dacă-ţi cere cheile?

— Aici e aici!

— I le dai, ce să faci!

— Atât să trăiască el. Vedeţi boxul ăsta? Îi dau un pumn, de-l fac grămadă! Chestia e să ştii numai unde să-l loveşti, ca să nu se mai scoale. Îi dau la mir. În frunte, colea, între ochi.

— Nu-i mai puţin adevărat, domnule, că noi, românii, suntem foarte neglijenţi.

— Proşti, nepăsători.

— Să n-ai dumneata o puşcă în casă!

— Ce puşcă, domnule? Revolver să ai, ca englezii. Englezul moare fără brauning, cum îi zic ei.

— Mai bună e puşca.

— Ba mai bun e revolverul, că-l pui sub cap şi te culci.

— Şi dacă se descarcă?

— Nu se descarcă, că-i pui piedica.

— Ehei, până să-l găseşti, până să-i întorci piedica. Da cu puşca, îl iei la ochi, şi pac! Gata!

— Nu e aşa, că puşca are ţeava lungă, şi până să iasă glonţul, hoţul se fereşte. Da cu revolverul îl curăţi. Chestiunea e să ai curaj şi să te răsteşti la el, să răcneşti, da ştii cum.

— Sus mâinile! Zbieră o namilă de om întinzând două revolvere monstre, nichelate, pe când o altă namilă, năvălind în vagon, stinse lumina şi adresându-se într-o linişte de moarte domnului corpolent, care „lovea la mir”, porunci răstit: „Banii!”

— Poftim.

— Haina!

— Poftim şi haina.

— Pantofii!

— Nu preferaţi mai bine ceasul?

— Ca să mă împuşti ca bunică-ta, cu papucul?

Şi făcând lumină, călătorii, înmărmuriţi o clipă de groază, constatară, râzând să moară, că hoţul ţinea câte-un termos în fiecare mână şi că voinicul, desculţ şi fără haine, efect al unei reacţiuni violente, leşinase.

Un ceas s-au chinuit cei doi mucaliţi, plictisiţi de fanfaronadele lui, să-l readucă la viaţă.

— Bine, domnilor, zise el, în fine, deschizând ochi de miel fript. Astea-s glume? Nici nu mă cunoaşteţi, nici nu ştiu cine sunteţi. Dacă vă pocneam între ochi?