COJOCUL.

Era în primul Crăciun după război.

Timpul părea pornit spre moină. Luptându-se cu valul de mulţime ce se năpustea spre uşile vagoanelor ca spre ieşirile unui cinematograf în flăcări, maiorul, voinic, ars de soare, pătrunsese ca la asalt într-un vagon de clasa întâia, înainte de oprirea trenului. Avusese noroc. În compartiment nu se aflau decât două doamne. Una în vârstă, cu pălărie în formă de burlan, şi alta tânără – portretul revăzut al celei dintâi – cu cercei sclipitori şi brăţări ce sunau la fiecare mişcare a mâinii, ca nişte clopoţei de sanie.

Într-un elan de cochetărie, femeile se puseră în gardă, potrivindu-şi fustele şi părul ce scăpa de sub pălărie, apoi bătrâna se încercui în demnitate, pe când tânăra făcea fasoane.

— Dă, Vasile, geamantanul.

— Poftiţi.

— Adă şi lutrul.

Cu sforţări unite, ofiţerul trăgând dinăuntru, ordonanţa împingând de afară, reuşiră să introducă pe fereastră un cojoc de sentinelă, lung, lat, cuprinzător ca un cort de hatman. Un miros de oaie, întărit de căldura caloriferului, plutea acum în tot, vagonul. Sentimentele de admiraţie, stârnite de statura bravului ofiţer, dispărură după ce le luminaseră o clipă ochii cu un fulger de satisfacţie. Doamnele revoltate strâmbau din nas îngrijorate, apelând tacit, scârbite, la autoritatea unui general care se urcase în ultimul moment, sprinten, abia cărunt, crai, într-un pardesiu cu nasturi ce păreau de aur.

Ofiţerii se recunoscură, bucuroşi că se-ntâlnesc, cum se recunosc militarii împrieteniţi de atâtea greutăţi învinse împreună.

— Încotro, Mişule?

— Trăiţi, domn general!

— Tot la grăniceri?

— Tot.

— Bine ai făcut că ţi-ai luat cojocul, dar miroase al dracului. Te duci pe frontieră?

— Da…

— Ai dreptate, ce să zic, dar prea e de oaie. Şi nu-i aşa frig.

— Ştiu, dai la munte.

— Te-apucă capul.

— Doamnă, îmi pare rău.

— Scoate-l pe sală, Mişule.

— Pe care sală?

— Aşa e. Vagoane vechi. N-au culoar.

— Spânzuraţi-l afară. Noi am adus aşa odată un iepure.

— Pierd cojocul, domnişoară, iepurele e uşor.

— Duceţi-vă în altă clasă.

— Nu mai e loc.

— În orice caz, trebuie să vă hotărâţi.

— M-am hotărât, doamnă, până la Orşova n-am ce să fac.

— Ce idee să vii în clasa întâia cu cojoc! Abia am plecat din Craiova. O să suferim până la Orşova.

— Iertaţi-mă!

— Nu te-aş da, dragă, după militar.

— Pesemne mata n-ai ce vorbi.

— Nu mirosim toţi a oaie, domnişoară.

— Ştiu, dar până s-ajungi general.

— Mişule, mi-ai dogorit obrazul, n-aş purta cojoc să mă tai!

— Cam umple hainele de păr.

— Nu de asta, Mişule, dar eu nici în război. Nu te supăra, măi băiete, da nu se face. Iartă-mă, ţi-o spun frăţeşte. Tu nu vezi cum umblu eu?

Drept e că duhnea îngrozitor. Mirosul se lăţise, cuprinsese tot vagonul. Trenul alerga ca o nălucă, luptându-se cu întunericul, lăsând scântei în urma lui. Bătrâna se întorsese cu spatele. Cea tânără îşi lipise fruntea de geam, cu ochii în lacrămi, căci la mirosul de oaie se adăogase de la o vreme un parfum subţire de naftalină ce se simţea delicat ca mirosul unui beţişor de vanilie în orezul cu lapte. Şi trenul alerga mereu, trecea poduri şi cantoane, sărea, peste staţii, încrucişându-se cu alte trenuri, enervând cucoanele, îndesându-le în urechi toaca sâcâitoare ce urmărea goana desfrânată, revenind cu acelaşi laitmotiv de simfonie exprimat parcă în trei cuvinte absurde, chinuitoare. Miros de cojoc! Miros de cojoc! Miros de cojoc.

Se lăsa frig. Era lună plină. Câmpia acoperită de zăpadă se învârtea scânteietoare. Pe geamuri apăruseră florile dalbe. În vagon aţipiseră toţi. Bătrâna, cu gura căscată, fata, îndurerată ca o madonă, generalul cu fruntea încreţită, cufundat în planuri războinice, şi maiorul, băgat de ruşine sub cojoc.

Într-un târziu, trezindu-se brusc, generalul se uită îngrijorat în sus, apoi în lături, îşi plimbă mâna pe chelie şi se acoperi cu chipiul, aruncând o scuză, neluată în seamă, pentru cucoane „Trage”, după care se cuibări în colţ, cu mâinile în buzunare. Dar n-apucă să dea ochii în gene, şi tresări din nou, pipăindu-şi picioarele:

— Ce dracu trage.

— Ba s-a răcit de-a binelea. Acoperă-te, Gaby.

— Cu ce să m-acopăr?

— Vezi dacă n-ai luat pledul?

— Mata de ce nu l-ai luat?

— Filiaşi, două minute!

— Conductor, dă drumul la abur!

— Trăiţi, domn general, s-a spart ţeava.

— Îngheaţă cucoanele.

— Ce să le fac eu?

Cucoanele erau îngheţate, se lipiseră una de alta, ca două orfeline. Trenul, dezmorţindu-se, porni pe fugă. După ce încercă în toate chipurile să adoarmă, generalul se ridică drept, stete o clipă revoltat, apoi stinse cu gest ascuns lumina şi se băgă în colţ lângă ofiţer, acoperindu-se din oficiu cu pulpana cojocului.

Trezit din somn, Mişu privi împrăştiat, se prefăcu adormit şi, cu gesturi sigure, de somnambul, aruncă jumătate din cojoc peste femeile îmbrăţişate, acoperindu-le până în vârful nasului. Apoi linişte. Nici o mişcare. Trenul alerga în noapte. Un concert de sforăituri, susţinut de basul profund al bătrânei, era singurul semn de viaţă.

— Orşova!

Maiorul ieşi din culcuş ca un pui din găoace şi, luându-şi sabia din reţea, se strecură afară ca un tâlhar, lăsându-i să doarmă sub cojoc.

Mai târziu i-a cununat generalul. Trăiesc pe frontieră, în creierul munţilor. După ce scaldă copiii, bătrâna îi bagă în cojoc, lângă sobă.