ÎN CLASA A DOUA.

Iarnă. În vagon, lume claie peste grămadă, ca în tramvaiul ce duce din Bucureşti la gară. Într-un compartiment se instalaseră un negustor de vite, fălcos, roşcat, cu scurteică rusească peste cojocel muntenesc, un agent sanitar ofticos, unul cu picioare lungi, care dormea acoperit peste cap, un burtos plin de inele colorate şi doi plotonieri, care se cinstiseră, cum se cuvine camarazilor ce se întâlnesc rar, şi fumau ţigări chinuite, povestindu-şi necazurile în surdină.

Târgoveţii, scufundaţi în canapele ca o muscă în dulceaţă, tunau şi fulgerau împotriva guvernului, compătimind doamnele ce tremurau de frig, în pantofi de tortură, pe culoar.

— Să cumpere vagoane.

— E vagoane.

— Nu-s vagoane. Dumneata ştii câte vagoane trebuie? Trebuie zeci de mii de vagoane dacă vrei să faci lucru cumsecade! Să ai trenuri separate pentru doamne. Ce-s vinovate, săracele, să stea în picioare, pe culoar?

— Scoal' dumneata de le dă locul.

— Dă-l dumneata.

— Eu pe al meu nu-l dau. Vor egalitate, cer drepturi. Poftim, au drept să stea în picioare.

— Aşa e.

— Nu, da ca să vadă şi dumnealor cât sunt de criminali.

— Apăi, că-n ziua de azi, criminali cât lumea!

— Adevărat.

— Pentru că n-avem poliţie. Ia s-avem denctentivi, ca în America.

— Nu se pricep. Înainte, tâlharul omora de unul singur, puteai să lupţi, da el, mai dădeai şi tu, trăgea el.

— Trăgeai şi tu.

— Dar acum umblă cu cârdul, n-ai cum dracu să te aperi. Te atacă în bandă.

— Pentru că nu se pricepe domnu comisar.

— Ce poate să le facă?

— Să nu-i lase.

— Parcă cer voie.

— Să circule câte unul. Să n-aibă nimeni voie să umble câte doi.

— Bine, da eşti cu nevasta.

— Să ai certificat la mână.

— E mijloace, domle. Când vrea cineva. Dar vorba aia, unde nu-i cap, vai de picioare! Ce apă să fie asta?

— Neajlovul.

— Mă tem că este Siretul. Neajlovul e mai lat.

— Merge încet.

— E podu slab.

— Eu aş desfiinţa toate podurile.

— Şi pe un' să treci?

— Pe unde au trecut strămoşii.

— Bine, aşa, când ai căuta. Ei treceau de-a dreptul. Chiar muierile. Ridicau fotele.

— Da căruţele?

— Să ocolească.

— Aşa e.

— Nu s-ar mai întâmpla sinucideri. Dumneata ştii câte femei se aruncă de pe pod?

— Lasă aia. Da zi că s-ar înfrâna cerşitul. Nu vezi pod fără cerşetor.

— Şi biserică.

— Apăi că şi biserica. Nu găseşti niciuna fără cârciumă vizavi.

— Aşa e, bine zice dumnealui. În loc să fi aşezat o şcoală.

— Dă-o dracului de şcoală! D-aia s-au înmulţit pungaşii. Tata, Dumnezeu să-i ierte, n-a mai învăţat carte, şi ţinea cârciumă. Venea tot satul. A făcut avere.

— Cârciumile e afacere. Ai văzut dumneata cârciumar sărac?

— Aşa e, ţăranul ce are, duce la cârciumă.

— De sărăcie, domle. Ia să fie guvernul altfel? N-ai văzut în America? S-a oprit ancolul, şi merge. Da la noi.

— Nu se poate, e ţuică multă. Da zi că americanii n-or avea.