POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT
— Ce pofteşti?
— Este o femeie care vrea să vorbească cu dumneavoastră.
— Să intre.
O ţărancă searbădă, îmbrobodită cu şal de lână peste două tulpane, unul alb cu mărgeluţe albastre, celălalt negru spălăcit, înaintă şi se opri halucinată în mijlocul biroului.
— Săru' mâna.
— Bună dimineaţa, ce vrei?
Cu emoţiune stăpânită, femeia porni să deşire firul unei litanii, chibzuită cu trudă, se vedea cât colo.
— Eu, domnişorule, sunt văduvă de război cu trei copii. O fată o am măritată la casa ei. Nu-i duc grija. Trăieşte şi sunt mulţumită. N-are pământ, da-s tineri, muncesc la boier şi să hrănesc amândoi.
— Lasă asta, spune ce vrei.
— Am alt băiat, care va să zică cel de-al doilea, care trebuie să tragă şorţul. Şi aşa m-am dus la notar şi i-am spus cum m-a învăţat şi pe mine alţii, că eu dacă-s proastă şi nu ştiu carte de loc.
— Ei, şi pe urmă?
— M-am dus la domnul notar şi i-am spus să-mi facă hârtiile, precum că sunt văduvă, şi să-mi dea dosarul că bărbatul mi-a murit pe frunt. El zice: „Femeie, dosarul nu poci să ţi-l dau, fiindcă nu-l am la mine, trebuie să-l caut şi costă cinci sute de lei.” „Cinci sute de lei n-am, că-s văduvă, cum prea bine ştii. Să fi trăit bărbatul.” Şi-am plecat. Pe urmă, ce ne-am sfătuit noi, femeile, toate văduvele din comună, şi ne-am dus la Craiova. Acolo dac-am ajuns, cum ne-am dat jos din trin, ne-am dus la cerc, unde am dat peste un domn ofiţer gras de nu se mai află – pesemne de boală – şi numai ce-ntreabă: „Ce vreţi?” „Apăi, săru' mâna, zic eu ca mai bătrână, am venit şi noi să luăm dosaru, că copiii noştri urmează să tragă şorţul.” „Dosarele vi le dau, zice, dar costă zece lei. Vi le-aş da degeaba, dar le plătim şi noi, costă doi lei bucata. Sunteţi cinci, face zece lei.” precum şi era. Am dat noi banii, că încă nici n-am avut – a dat Maria de-a schimbat o sută – a oprit zece lei şi ne-a dat noăzeci de lei restul, puteţi întreba şi femeile.
— Ei, ei, spune mai departe.
— Şi am plecat bucuroase să ne punem în trin, să ajungem acas'! Acas' dac-am ajuns, era noapte. Dimineaţa, cum s-a luminat de ziuă, m-am dus la notar. Nevasta lui, dacă m-a văzut, a ieşit afară şi zice: „Tu eşti, Frusină?” Dacă n-o fi cum spun, să dea Dumnezeu să n-ajung Boboteaza!
Presimţind litania, directorul general îi retează vorba cum se cuvine:
— Bine, aşteaptă puţin. Niculae!
— Poruncă.
— Du-o la domnul director. Du-te cu cameristu.
— Vino, fă, ncoa!
Directorul era foarte ocupat. Mic, slab, oacheş, cu buzele tivite şi părul rar, avea o manie inofensivă. Colecţiona bilete de loterie, pe care le prindea ca pe cărţile poştale ilustrate în album, orânduindu-le pe serii, pe culori, pe districte. Avea biletul întâi de la Loteria Ateneului şi n-avea odihnă până nu căpăta biletul unu din fiecare loterie. Această particularitate, cunoscută numai de câţiva iniţiaţi, constituia toată valoarea colecţiunii pe care domnul director ambiţiona s-o doneze Academiei, cu limbă de moarte.
— Săru' mâna.
— Ce vrei, nevastă?
Ca albina care se suie, cade şi se urcă fără sfârşit pa geamul lucios, femeia reluă hotărâtă firul povestirii.
— O ţâr' de drept, să-mi scot băiatul de la armată, să muncească, că nu mai aud de urechea asta de loc. huie de gândeşti că suflă vântul pe horn. De când m-a bătut domnu notar că: la ce m-am dus la Craiova să cer dosarul.
— Du-o la doctor. Uite doctorul. Dragă doctore.
— Eu aş vrea, dacă s-ar putea.
— Ia vezi, doctore.
— Să capăt un drept.
— Du-te cu doctorul.
— Hai, vino cu mine. Şezi, îi zise cu blândeţe omul de ştiinţă, că-i fi obosită.
— Obosită, domnişorule, zise femeia oftând din adâncul sufletului, că vin tomite de lângă Craiova. Mă pun în trin la gara Livezi şi nu mă mai dau jos până la Bucureşti.
— Ce vânt te-aduce pe la noi?
— Ei, domnişorule, începu femeia grăind cu socoteală, sunt văduvă cu trei copii. O fată am măritat-o la casa ei, nu-i duc grijă. Trăieşte şi-i mulţumită. N-are pământ.
— Vă pofteşte domnul secretar general.
— Auzi, du-te, femeie, lasă-ne. Avem treabă. Ai nimerit-o rău, vino altă dată. N-avem timp de ascultat poveşti. Du-te cu dumnealui. Arată-i, Niculaie, drumul.
— Hai, fă, n-auzi ce spune domnul doftor, să vii aldată.
— Să mai viu. Da la ce să mai viu? Gândeşti că-s di colea?
— Da de unde eşti?
— Sunt tomite de lângă Craiova. Mă pun în trin la gara Livezi şi nu mă mai opresc pin' la Bucureşti.
— Mergi drept înainte. La ce-ai venit?
— Am venit, zise femeia cu speranţă nouă, că-s văduvă şi eu cu trei copii. O fată o am măritată. N-are pământ, da munceşte la boier.
— Ia-o p-ici.
