Guşă de porumbel

Un maioraş, mirat ca un miel în ajunul Paştelui, cu părul rărit, cu burta pornită la avansare excepţională, intră, fără să închidă uşa, în camera furierilor şi, ridicând piciorul pe masă, ordonă, aprinzându-şi ţigara:

— Ia o cârpă, băiete, şi şterge-mă binişor de praf.

Interpelatul, un băiat subţirel, delicat, cu mâini de fecioară, se îndreptă codindu-se, roş ca o sfeclă, şi resemnându-se, scoate o batistă virgină şi începu să şteargă delicat şantiurile superiorului.

— Freacă, băiete! N-ai luat ceaiul?

— Nu.

— Nu s-a ajuns?

— Ba nu-mi place.

— Nu e bun?

— E infect.

— Ce vorbeşti, mă? Da la tat-tău mâncai mai bine?

— Ca acasă.

— Aci unde mănânci?

— La birt.

— Eşti fecior de bani gata?

— De general.

— Ajunge, mersi, destul, copile, ştiam, te-am pus numai la încercare, am vrut să-ţi dau o mică lecţie; n-ai avut încredere în mine, trebuia să te prezinţi deschis, ca la un camarad: „Sunt băiatul lui don gheneral cutare”. Cum îl cheamă pe domnul gheneral?

— Popescu, a murit, era de rezervă.

— Şterge şi cizma ailaltă! Cine te-a adus aici în birou?

— Cumnatul meu, domnul colonel Ionescu.

— Eşti cumnat cu.

— Ţine pe sora mea.

— Destul, ajunge, lasă, mulţumesc, îmi pare bine, bănuiam eu că trebuie să fii de familie, hai cu mine în oraş.

— Am de lucru.

— Nu face nimic, eşti invitatul meu. La cazan nu te-ngraşi, amice.