ÎN CANTONAMENT.

Pe o ploaie mărunţică, neisprăvită, într-o braşoveancă trasă de doi cai feşteliţi, maiorul se întorcea de pe frontieră, pe un drum de care, ce ogoia calea ferată. Ofiţerul, înfăşurat în cojoc, părea amorţit. Vizitiul şi ordonanţa, care ţinea geamantanul în braţe ca mama un copil mai mărişor, erau morocănoşi, se zgribuleau în mantalele grele de apă. Pe înserate ajunseră la gara Banloc, ţinta călătoriei lor. Aici îl aşteptau căpitanul, plutonierul şi vreo doi-trei oameni, aduşi pentru orice întâmplare.

— Am onoare a vă.

— Bună ziua. Repede, te rog. Să plecăm. Sunt mort de oboseală.

— V-a plouat?

— Tot timpul. Mi-ai găsit gazdă?

— Am aranjat pentru dumneavoastră la castel.

— Care castel?

— La contele Caracioni.

— Ce conte? (Furios:) Nu ţi-am spus să-mi cauţi o cameră modestă, separată, dacă nu găseşti la hotel?

— Am crezut că glumiţi.

— Ce să glumesc? Nu mă duc.

— V-a trimis şi trăsura.

— Nu mă duc!

— Sunteţi aşteptat.

— Nu mă duc! Româneşte înţelegi? Cum o să mă duc? Dumneata nu vezi în ce hal sunt? Uite în ce situaţie m-ai pus! Şi dacă nu ţi-aş fi spus. Dar v-am spus de-atâtea ori, noi nu suntem trimişi aici să facem paradă. O cameră modestă, separată, ca să nu incomodăm pe nimeni, unde să te poţi dezbrăca.

Vorbind aşa, maiorul se îndreptă inconştient, cu sufletul otrăvit, spre ieşire. Un landou cu uşile timbrate, profund ca un şlep, cu vizitiu cu caftan, a la hussarde, cu cai ce se frământau în hamuri argintate, trase la scară.

Un fecior smulse geamantanul din mâinile ordonanţei, un altul umflă ofiţerul pe sus şi, înainte de a se dezmetici, cu toată corpolenţa lui, maiorul se pomeni instalat confortabil, lunecând dulce în trapul întins al cailor de rasă. N-avea timp să reflecteze, preocupat să răspundă locuitorilor ce se ploconeau în calea lui scoţând căciulile şi lulelele în formă de saxofon. Caleaşca trecu repede pe dinaintea unei ospătarii intitulată: „Birt pentru oameni”. Coti la dreapta, făcu la stânga, apoi apucă din nou la dreapta şi intră pe neaşteptate, prin nişte porţi monumentale, pe o alee de ulmi seculari, într-un parc latifundiar, la marginea căruia se opri în faţa unui castel ce purta pecetea vremii.

Se înnoptase. Doi feciori îl deteră jos, purtându-l de subţiori, ca pe un paralitic, şi maiorul trecu uluit printre două rânduri de slugi înşirate ca o gardă de onoare, urcă treptele de piatră luminate de doi lachei, care mergeau înaintea lui purtând sfeşnice împărăteşti. La lumina făcliilor, care împroşcau cu stropi de aur armurile grele ce decorau pereţii din sala cavalerilor, se desluşeau, în negurile grămădite în colţuri, tipuri de strămoşi cu mâna pe hangere şi capete zburlite de mistreţi, ce-şi arătau colţii. La uşa salonului apăru un domn în haine negre, se recomandă baronul Hauser, administratorul domeniilor senioriale, şi, într-o franţuzească chineză, îi ură bun venit în casa contelui Caracioni, care pentru moment lipseşte din ţară. Maiorul răspunse aproximativ, după care baronul îl încredinţă unui servilor bătrân, recomandându-l:

— Ioşka, Kammerdiener de mese conte.

— Anşante!

— Fu pa manje?

— Pa, no. Ui. Să te ia dracu! Mormăi maiorul şi, strângând mâna întinsă a baronului, plecă, precedat de Ioşka, ce purta sfeşnicul de argint.

— Bascinot.

„Unde dracu s-o fi dus Mitroi?” se gândea maiorul.

— Tessek.

„Ar avea haz să fi pierdut geamantanul.”

Frânt de şale, cu paşi nesiguri, bătrânul Ioşka, întâiul camerist al contelui Caracioni, se ploconi, deschizând uşa unei camere vaste ca o bibliotecă naţională, şi trecu înainte. Toate imaginile se fotografiară la minut în ochii maiorului: albeaţa imaculată a patului princiar din mijlocul odăii, spălătorul cu trei lighene, draperiile grele de catifea rubinie, chipurile severe din pereţi şi luciul parchetului, care trosnea la fiecare pas, trezind ecouri adormite de veacuri. Cu gest brusc, nesocotit, maiorul scoase un bilet de o sută de lei, îl puse cu de-a sila în mâna lui Ioşka şi, strângându-l de braţ, îi strigă la ureche, cu disperarea omului ce se îneacă:

— Aduci la mine Mitroi, geamantan!

— Bagaj?

— Igen, igen22.

Apreciind procedeul, Ioşka plecă şi se întoarse cu Mitroi, care călca în vârful degetelor, ţinându-şi răsuflarea, neîndrăznind să se descopere.

Ioşka se retrase îndoit ca un actor ce iese din scenă urmărit de aplauze.

Rămaşi singuri, cei doi militari, ridicaţi la acelaşi grad de impresiune, vorbeau ca nişte conspiratori:

— Unde ai fost? Pune geamantanul ici. Fugi, du-te, că eşti plin de noroi. Stai. Trage-mi cizmele. Am umplut de pământ.

— Frumoasă bucătărie au ăştia. Străluceşte de gândeşti că-i biserică.

— Bine, taci. Lasă-mă. Umblă încet. Ascultă, mă, Mitroi! Spune plutonierului, cum s-o lumina, să-mi trimită căruţa.

După plecarea lui Mitroi, maiorul încremeni în mijlocul odăii, copleşit de nehotărâri.

„Să mă spăl. Împrăştiu apă, fac zgomot. Şi apoi cum dracu să laşi toate lighenele murdare? E bucluc. Să sun s-aducă altă apă. E tevatură mare. Să mă culc. Cum naiba să te culci în albiturile astea nespălat?”

Ridicând ochii, se văzu în oglindă şi se sperie. O năduşală rece îl înroură, pornind de la ceafă. Apoi se recunoscu: desluşise în penumbră chipiul şi mantaua cu care era îmbrăcat. Se simţea grozav de obosit şi se lăsă jos, să şadă pe taburetul de lângă masa ce era alături de dânsul. Maiorul era înalt. Taburelul scund, cum nu se obişnuieşte. Oboseala ajutând, ofiţerul, care calculase rău distanţa, căzu mai mult decât se aşeză pe scaunul capitonat, din care izbucni un cântec, un marş triumfal, cu talgere şi tobă mare, ce răsunau în liniştea nopţii ca o muzică militară.

— Ptiu, ucigă-te crucea! Exclamă bietul om, sărind ars.

Muzica încetase. Era un scaun-surpriză. Nu mai fu nevoie de plapumă, pe care, cu spiritul de iniţiativă caracteristic militarului, se repezise s-o ia din pat, ca să înăbuşe zgomotul.

Îi venea să plângă.

În cele din urmă hotărî ca cel puţin să se pună în siguranţă, înspăimântat că neglijase această precauţiune elementară. Sub ochii unei galerii de strămoşi, luă sfeşnicul de pe masă, făcu un pas, parchetul trosni, dar, cuprins de panică, maiorul nu se mai opri şi înaintă, călcând ca pe vreascuri, mări paşii, învârti cheia, răsuflă de uşurare şi. Stinse lumânarea. Dezastrul era complet. Soarta oferea maiorului ocazia să regrete că nu e fumător. N-avea chibrituri. Întunericul era desăvârşit. Ferestrele castelului, ca la toate casele vechi din Transilvania, erau astupate noaptea cu obloane de lemn. Nu albeau de loc. Catastrofa îi luase minţile. Nu ştia încotro s-apuce. În cele din urmă se hotărî să plece de-a lungul pereţilor. Bâjbâind, se lovi de colţul mesei, băgă degetele într-un pahar cu apă şi, la gândul că poate sparge cine ştie ce obiect fie preţ, se îmbărbătă cu apostrofa românului la necaz şi, hotărându-se la un fel, mai liniştit după ce încuiase uşa, dezbrăcă mantaua, se întinse pe covoraşul ce-l simţise sub picioare dinaintea mesei, aşezându-se cu faţa în sus. Răceala parchetului produse o reacţiune salutară asupra nervilor săi exasperaţi. O descindere, binefăcătoare îl făcu să răsufle uşurat, pentru întâia oară de când intrase în castel. Stete câtva timp lipsit de gânduri, cu ochii pironiţi în întuneric, apoi încercă să pună ordine în ideile sale. Îşi discută situaţia ca pe o temă militară: trupele amice, partidul albastru – adică el – şi partidul roş – inamicul – reprezentat prin baronul Hauser. În fine, mijloacele de care dispune el şi cele cu care i se împotrivea – inamicul. De la început constatase, regretând, că forţele inamice erau superioare: lachei, landouri, castel, apoi ceremonialul, care-l intimida mai mult ca celelalte.

Ofiţerul era de familie modestă. Acasă mâncau ce dădea Dumnezeu, când le era foame. Oameni gospodari, nu erau de fel pretenţioşi. De regulă, cei care muncesc nu stau mult la masă. Bucăţile bune sunt rezervate pentru zile mari.

Maiorul se gândea că forţele inamicului aveau să sporească o dată cu lumina zilei! Ioşka, cu cafeaua cu lapte, dejunul, cu feciorul la spate şi tacâmurile de argint. Dar mai ales conversaţia ce urma să întreţină cu baronul Hauser, ai cărui favoriţi albi îl intimidau, îl făcu să găsească imediat soluţia: va bate în retragere, fără ca inamicul să prindă de veste.

În viaţa omului, însă, ca şi în operaţiunile militare, neprevăzutul sau imponderabilul, cum îşi numesc tacticienii, nimicul care hotărăşte de soarta bătăliilor, joacă un rol considerabil.

Mai liniştit după hotărârea ce luase, maiorul, cu judecata obosită, începuse să dea ochii-n gene, să clipească din ce în ce mai rar. Ideile se succedau fugare, se amestecau deformându-se, înfiripându-se în vis. Într-o sală latifundiară, plină de, cavaleri ce se înşirau, ploconindu-se în calea lui, trecea într-o caleaşcă trasă de Ioşka şi Mitroi, care se întindeau, înotând în noroi, fără să poată ieşi la mal.

Când era gata să adoarmă, imponderabilul îl rechemă la viaţă. Speriat, ofiţerul deschise ochii mari ca sub ameninţarea unei catastrofe inevitabile. O crampă violentă, ascuţită ca o durere de măsea, îi săgetă stomacul. După frământările interne, catastrofa se anunţă fără zăbavă. Se ridică în poziţia omului care s-a odihnit pentru întâia oară. Un pocnet de mobilă uscată îl inundă cu o sudoare rece. O durere mai violentă, mai prelungită ca cea dintâi, îl făcu să sară în sus şi, astupând cu o mână craterul vulcanului ce clocotea în el, fără să mai stea pe gânduri, porni bâjbâind spre uşă. „Întâmplă-se orice s-o întâmpla, dar afară din salon”, se gândi el în sine. Pornind, găsi uşa pe neaşteptate, păşi binişor, se împiedică într-un corp moale, întins afară de-a curmezişul, şi căzu ca o minge în salturi scurte, trezind ecoul şi toţi sfinţii din calendar.

— Stai! Cine-i? Strigă bravul Mitroi, culcat dinaintea uşii, trezit din somn, repezindu-se grămadă pe ofiţer.

— Taci, fire-ai al dracului! Eu sunt. om bun, Popescu.

— Dumneavoastră sunteţi, domnule maior?

— Unde e closetul?

— Closetul?

Dar sala se umplu de lumină. Două femei în cămăşi lungi, ghemuite de spaimă, ca două animale, se iviră în prag cu lumânările în mână.

— Closet, closet! Le strigă Mitroi, făcându-le să înţeleagă prin semne despre ce e vorba.

— Tessek.

Femeile porniră înainte, maiorul după ele, şi Mitroi încheie cortegiul. Din când în când slugile se opreau să apere lumina, se ploconeau, maiorul răspundea la politeţe, închinându-se şi el, şi porneau din nou, cu acelaşi ceremonial, prin sălile întortocheate ce duceau în portul salvator. Deschizând o uşă îngustă, deteră lumânarea maiorului, se ploconiră, şi maiorul, primind lumina, intră în sanctuar, se închină pentru ultima oară, dându-le la toţi dracii. Femeile plecară. Era şi timpul. Când se întoarse din excursiune, trecând prin sală, oftă uşurat. Prin crăpătura obloanelor filtrau raze de lumină. De departe se auzeau cântări de cocoşi, slabe. Se făcuse ziuă.

„Bine c-a dat Dumnezeu”, se gândi el. Trimise pe Mitroi să-i aducă cizmele şi începu să se pregătească de plecare. Răvăşi patul, să creadă lumea c-a dormit cineva în el. Îndreptă covoraşul, şi când se ridică de jos, Ioşka răsărise la spatele lui, ţinând o tavă cu sticle lungi, cu două păhărele mici, şi, aşezându-le pe masă, se ploconi, murmurând respectuos:

— Tessek.

Maiorul se crezu obligat să guste. Turnă dintr-o sticlă o licoare aurie, duse paharul la gură şi porni oţărât până la ligheanul în care scuipă focul ce ţinea pe limbă. Era o şliboviţă veche, cu care magnaţii unguri îşi dreg inima când se scoală, doctorie care nu-i la îndemâna oricui, nici n-o poate suporta oricine. Dar pentru a nu jigni pe nimeni şi mai ales pentru a nu se micşora în faţa ungurilor, ofiţerul deşertă în lighean o cantitate apreciabilă după ce se clăti în gură, bănuind o crimă premeditată, dar neizbutită. În uşă apăru Mitroi, purtând cizmele ca pe nişte moaşte sfinte.

— Ai venit. Bravo! Trăsura e gata?

— Gata.

— Împinge tare. Împinge, fire-ai al dracului. Împinge, mă!

Mitroi împingea, îmbrobonit de năduşeală. Cizmele, ţinute sub căpătâiul lui, de teamă să nu i le fure cineva peste noapte, n-avuseseră vreme să se usuce. Ofiţerul trăgea, şi Mitroi împingea, unul roşu la faţă, cellalt gata să-i iasă ochii de sforţări inutile.

— Nu vrea să intre.

— Papucii i-ai luat?

— Mă tem că nu i-am luat.

Dezastrul era complect. Dar militarul de carieră ale soluţiuni pentru toate dezastrele.

— Leapădă bocancii.

Mitroi, militar şi el, deprins cu izicutarea ordinului, care nu se discută, se trânti la pământ cu iuţeala ţigănuşilor care cer de pomană şi se descălţă. Un miros pătrunzător de ţap închis într-o cameră se răspândi ca un gaz asfixiant, trecând pe sub nasul muşchetarilor din pereţi. Maiorul, trăsnit în faţă, se înecă greu, ca de astm, şovăi o clipă, dar rezistă stoic. N-avea libertatea alegerii.

— Scoate şi jambierele!

Soldatul, credincios, desfăşură acum jambierele de postav, cumpărate cu banii economisiţi din soldă: jambiere verzi, de culoarea spanacului, lungi să poţi priponi o vacă în ţarină. Osteneala era însă de prisos, bocancii erau prea mici.

Piedicile stimulează însă iniţiativa militară. Când se frânge sabia, ostaşul luptă cu teaca.

— Să mă iei în spinare, fire-ai al dracului, până la trăsură, că n-am poftă să merg desculţ prin noroi!

— Vă iau, să trăiţi!

Călăfătean, bănicer care încărca şlepuri, deşertând sacii cu boabe de aur, căraţi în spinare o zi de vară, Mitroi îngenunche ca o cămilă în pustiu, umflă pe ofiţer de pulpe, îl săltă în cârcă şi porni cu paşi săltăreţi ca oltenii, care se încovoaie sub greutatea coşurilor încărcate cu zarzavat de tot felul.

Mitroi nu ştia decât patru clase primare. La regiment învăţase şcoala soldatului şi serviciul interior. Crescut în libertate, simţul orientării îl poseda practic, din instinct, ca păsările călătoare, numai afară, la câmp. În castel intrase noaptea. Nu avusese timp să se familiarizeze cu topografia locului. În jurul lui se înfăţişau uşi care semănau între ele ca toate uşile făcute la fel.

Atâtea uşi îl încurcaseră. Neştiind încotro s-apuce, omul înclină să pornească spre dreapta. Mitroi însă era stângaci. Porni desculţ, purtând pe maior în spinare, deschizând uşile cu piciorul, ţinând mereu stânga, trecând din sală în cameră şi din cameră în sală, lac de apă, ascuţindu-şi simţul mirosului pentru a simţi de departe aerul proaspăt, ca raţele prizoniere care se îndreaptă spre apă îndată ce le dai drumul.

Instinctul lui Mitroi triumfă. Deschise altă uşă şi se găsi afară, în capul scării, în faţa baronului Hauser şi uşurat de povară. Maiorul căzuse trăsnit. Toate împrejurările îi fuseră defavorabile. Imponderabilul îi jucase festa, persecutându-l până la sfârşit. Aşa a fost învins Napoleon la Waterloo.

O groază de slugi se repeziră să-l ridice. Baronul dirija opera de salvare, cercetându-l într-un dialect esperantist.

— Oben. Aufstehen. Toa mal etr?

— Non, moi plecam. Bot a moi ude.

— Vii pa te prandr?

— Je. Non.

— Cafe.

— Nih.

— Aber bitte nur.

— Pa.

— Vizite şato.

— Imposibil, moa cizme ude. Româneşte înţelegi?

— Sigur că înţeleg, răspunse liniştit baronul. Am stat în Bucureşti multă vreme.

— Atunci vorbeşte româneşte, ce mă tot încurci? Ori, pesemne, nu vreţi să vorbiţi româneşte.

— Ba, mă rog, la nevoie, vorbim. Chiar contele Caracioni este de origine română. Familia Crăciun din Oltenia, dar am auzit că dumneavoastră, românilor, nu vă place.

— Ascultă, dragă, poţi să-mi dai o pereche de cizme?

— Se poate, mă rog.

O jumătate de oră mai târziu, maiorul, încălţat cu cizmele de vânat ale contelui Caracioni, care ajungeau pân' la buric, se îndrepta după o noapte furtunoasă spre târg, într-un landou, tras de patru cai înaintaşi, vorbind cu râsete zgomotoase, mai vesel pe măsură ce se depărta de castel, alături de baronul Hauser, cu ai cărui barbeţi de zăpadă se împrietenise.

— Cum aţi dormit? Îl întrebă căpitanul la barieră.

— Mulţumesc. Bine. Să nu mai îmi faci figuri d-astea, îi şopti confidenţial maiorul, coborându-se anevoie din trăsură.