La urlătoare

Fiecare cafenea are colţul obişnuiţilor săi. Bătrâni cu insomnii sau digestiuni grele, literaţi ce au de gând să scrie un roman, actori încărcaţi de ghină. Printre ei străluceşte, viu, fercheş, întinerit, câte un invalid de la partea sedentară, pensionar înflorit la faţă şi la butonieră, ce-şi acoperă chelia zburdalnică cu fire lungi de păr cănit, aduse dinspre dreapta. Graţie unei democraţii manifestată cu familiaritate calculată, este servit pe întrecute.

— Anghel, tu eşti? Bravo! Adă-mi, mă rog ţie, un şvarţ.

Bacşiş nu dă din principiu, şi nu se supără nimeni. Admirându-se în oglindă, în faţa căreia se aşază de obicei, cu gesturi care-i scot inelele în evidenţă – un şarpe cu ochi de rubin şi altul de aur masiv cu monogram – vorbeşte hotărât, categoric, de toate, pentru toţi, cu glas imperios, răsunător:

— Ce zici mata de grevă? Întreabă timid un bătrân cu mustăţile îngălbenite de tutun.

— Ce grevă, domle? Eu nu admit greva. Admit orice, numai grevă nu admit! Dumneata admiţi?

— Mă rog.

— Admiţi, ori nu admiţi?

— Daţi-mi voie.

— Destul! Ajunge! Te-am înţeles. Vrei grevă. Ei, fă-mă prim-ministru, să te lecuiesc eu de grevă!

— Te-am făcut.

— Cum?

— Iaca, dumneata eşti prim-ministru, şi eu grevist. Poftim, ce poţi să-mi faci?

— Te-mpuşc.

— Sânge?

— Pe mormântul mamei mele dacă nu te împuşc! Să pofteşti pe urmă să mai faci grevă!

— Vreţi sânge?

— Sânge vreau!

— Iertaţi-mă, n-am ştiut.

— Să curgă sânge, da să fie linişte. Trebuie să ne refacem. Străinătatea e cu ochii pe noi. Lăsaţi o dată oamenii cuminţi să lucreze!

— Nu uita mata că sângele cere sânge. Un spor cât de mic.

— N-am. Suntem săraci. De unde să vă dăm?

— Atunci să se ieftinească traiul.

— Cum o să se ieftinească traiul dacă dumnealor fură?

— Cine fură?

— Miniştrii.

— Alei.

— Gheneralii.

— Şi gheneralii?!

— Mitropoliţii.

— Mitro.

— Ce, vrei să-mi spui poate că nu fură?

— Mitropoliţii, ce dracu?!

— I-am văzut eu. Anghel, dă-mi un chibrit, băiete!

— I-ai văzut dumneata?

— Nu o dată, de o sută de ori, şi-n Moldova, şi-n Transilvania, şi-n Basarabia.

— Ce ticăloşie! Cum dracu fură oamenii ăştia, domle?

— Bine. Ce, gândeşti că e greu? Furi când vrei, parcă dumneata n-ai furat?

— Pardon.

— Antrenat:) Ce pardon. Mie-mi spui. ai furat şi dumneata, am furat şi eu, furăm cu toţii, c-aşa-i ţara!