Raţe cu repetiţie

Cu paşi mari şi lampas dublu, colonelul – brigadier cu stea – despicând valurile mulţimii ce se retrăgea ca Marea Roşie în faţa lui Moise, înainta, uscat şi negru, ca o ţigară de foi, să se îmbrace pe canoniera Oituz, care, lucitoare, fluturând drapelul, se legăna la ţărm, cochetă, minusculă, legată de seninul cerului cu un brâu dezlânat de fum albăstrui.

Pe bord observă neclintit manevra de plecare, binoclă provocător malul opus, cerând detalii. Maiorul, proaspăt la comandă, străin şi el de locuri, afirma enormităţi agravate de colonel cu competenţă.

— Ce apă este acolo?

— Mariţa.

— Şumi Mariţa”?

— Da, domnule colonel.

Soarele şi gravitatea apăsau însă deopotrivă asupra viitorului gheneral. Pe nesimţite cedă vechilor obiceiuri, scoţând chipiul, descheindu-se la un nasture, la doi, şi se pomeni alături de maior, aşezaţi ca nişte camarazi, fără tunici, la umbra unei foi de cort întinsă pe catarg, discutând pe larg sporirea soldelor, modificând radical legea de înaintare.

Colonelul nu era, desigur, un cărturar: cunoştea regulamentele, dar pe cele vechi, care, se ştie, se bat în cap cu cele noi, chemat să le aplice. Gradele le luase ruseşte, iar din însuşirile militare poseda numai ceea ce s-a obişnuit a se numi în oştire „ochiul câmpului”. Războiul devenind însă subteran, ochiul câmpului nu-i servea la nimic.

Venea la inspecţii protocolare, ostil, pornit, să găsească toate relele, şi sfârşea prin a se declara satisfăcut, tratând ofiţerii cu o familiaritate fără rezervă: „Bine, Costache, foarte bine! Sunt mulţumit.”

Colonelul avea o pelerină italiană şi o calitate mare: era foarte corect, o recunoştea singur, şi un mic cusur, afirmau camarazii, foarte zgârcit, însuşiri care, frecându-se, se temperau, făcându-l – ca pe noi toţi – sensibil la atenţiuni delicate.

— Ce mâncăm, Costache?

— Vă e foame?

— De, mă băiete, apa cam subţiază. Simt aşa, un fâl de melancolie la stomac.

— Numaidecât. Gata, timonier?

— Gata, don maior!

— Gata, domnule colonel.

— Ce, e gata?! Bravo, domle! Ce, ne dai? Astea-s icre?

— Icre negre.

— Cu cât te luaşi?

— Patruzeci de lei kilogramul.

— Mai mult, don maior.

— Taci, mă, ce ştii tu?! Or fi la Bucureşti; la noi, pe Dunăre, un bacşiş, acolo.

— Zău? Fă-mi şi mie rost, mă băiete, poţi?

— Cum să nu.

— Mă rog ţie, nu uita. Nu mult, un kilogram, că-s numai eu şi nevasta. Stăi, să-ţi dau şi banii. Nevasta, şi noaptea s-o scoli din somn să-i dai icre. Poftim patruzeci de lei.

— Lăsaţi.

— Nu, ca să fiu sigur. Scrie ici, am primit de la domnul colonel.

— Gheneral.

— Las', scrie tu ce zic eu. Iscăleşte. Aşa! Acum n-o să ai încotro.

— Serviţi-vă.

— Conopidă?! Uite-al dracului! Măă! Păi voi trăiţi bine, mă Costache! Ce, şi şampanie? Ei, las' la dracu, pân-aci! Nu destupa, mă!

— Lăsaţi să destupe.

— Să nu destupe

— Destup-o, domle.

— Prea mult! La ce-ai destupat-o, măgarule? Am să te bag la carceră! Zău, nu trebuia, tu ştii că eu.

— Nu vă speriaţi, cinci lei sticla.

— Parol?

— De contrabandă.

— Păi aşa spune, domle! Toarnă, băiete! Să-mi iei şi mie douăzeci de sticle. Stăi să-ţi dau banii.

— Lăsaţi.

— Nu, poftim. Le bon con fon bo ami21. Iscăleşte colea. Cafea este?

— Avem.

— Adă cafeaua, că eu o să mă trântesc puţin. Aşa m-am deprins, dorm de când eram mic. Ce-am de plată?

— Nimic.

— Nu se poate.

— Domnule gheneral.

— Nu primesc.

— Vă rog.

— Ascultă, Costache.

— Mă ofensaţi.

— De ce nu vrei tu s-o luăm nemţeşte, brudenşaf?

— Nu.

— Bine, mă Costache, dacă zici tu. Să trăieşti, vin' să te pup! Totdeauna ai fost băiat bun, te ştiu din şcoală. Trebuie să-ţi vie şi ţie rândul la avansare. Lasă, mă, cu mine se-mpacă toată lumea. Spune sincer – nu c-am să fiu eu gheneral, suntem doar între patru ochi – nu sunt eu băiat bun?

— Domnule gheneral, om ca dumneavoastră.

— Ce zic băieţii de mine?

— Bine, ce pot să zică?

— Eu n-am făcut rău la nimeni, mă. Sunt exigent, vorba ăluia, c-aşa-i branşa, da n-am dat o pedeapsă şi nici nu cred. Adică stăi, ce să spui. Să vedem, nu ştiu. Nu putem angaja viitorul, nu-i aşa, Costache? La revedere! Unde mă culc?

— Poftiţi jos.

— Tu nu te culci?

— Nu, c-am ajuns la Corabia.

— Aşa e, hai sus. Uite, domle, repede a mers. Nici nu credeam! Ce are unchiaşul ăla?

— Raţe.

— Ce ceri pe raţe, moşule?

— D-apoi dă, eu ştiu ce să cer? Dumneavoastră ce daţi?

— Eu nu mă tocmesc; cât spui dumneata.

— O sută de lei.

— Ăăă, nu ţi-e ruşine, moşule?

— Nu mi-e ruşine, că le-am rănit cu boabe. Plătim o sută treizeci de lei dubla la negustor.

— E scumpe, moşule.

— Scumpe, şi eu zic, da iaca, s-a făcut zece lei litru de gază.

— Scumpe, scumpe.

— Nu le lua dacă-s scumpe.

— Lasă-le mai ieftin, moşule. Dumnealui e don gheneral.

— Să fie sănătos! Am şi eu un ficior în armată, ăţi fi auzit poate de el. Mărin al lui Simion Potloagă, din paispce antilerie.

— Bun, lasă, bravo! Ei, ce zici, iau raţele?

— Le iei. Dacă dai.

— Cât?

— Aşa cum am spus.

— N-aţi patruzeci de lei.

— Câtââî?!

— Lăsaţi, don gheneral, se poate? E din sectorul meu. Adă raţele, mă!

— Nu le dau.

— Lasă.

— Nu le dau, nu.

— Ia mâna, nu fi nerod!

— Aşa merge?

— E pentru don gheneral, prostule!

— Mai pune dar zece lei.

— Nu mai pun nici un creiţar. Sunt slabe moarte.

— Slabe, că ouă. Nici să le tăiaţi, că e păcat. Fac nişte ouă cât pumnu. Sunt dălea turceşti, ouă în fiecare zi.

— Zău?

— Păi. Le-aţi luat ieftin, ca la armată, da nu-i nimica. V-aţi îndura poate şi ăţi da drumu băiatului, c-atâta mai am. Ăl mare a murit pe front. Zi, nu mai pui zece lei, hai? Atunci să le mâncaţi sănătoşi, da eu aşa zic, să nu le tăiaţi, că-i păcat. Era bine să-mi mai fi dat barim de-o ţuică, că-s bătrân, nu mai am putere. Să fiu mai tânăr.

Călătoria era lungă. Înaintau încet, inspectând frontiera, rupând monotonia drumului cu partide nenumărate de table, jucate pe câte cinci lei, cu banii alături de cutie: hârtii jerpelite ce se odihneau între două schimburi, tescuite c-o piatră, să nu le zboare vântul.

A doua zi, gheneralul, ascunzând o nerăbdare interesată sub o indiferenţă britanică, propuse maiorului o recunoaştere.

— Ce-ţi fac raţele? Hai să vedem ce ispravă au făcut dumnealor. Au ouat raţele, timonier?

— Trăiţi, don colonel, n-a ouat.

— Cum n-au ouat, mă ticălosule?!

— N-a ouat, să trăiţi!

— Să ştii, maiorule, c-au mâncat ouăle. Ăştia sunt nişte tâlhari, să ai ochii pe ei. Nu e vorba de un ou; admite că l-a făcut şi l-a spart. S-a dus, moaşă-sa pe gheaţă. Dar să nu te prostească, să se creadă mai deştepţi.

Tot restul zilei colonelul se plimbă fără chef. Nu jucă table şi se retrase devreme, fără civilităţile de rigoare, în cabina sa. Îngrijorat, maiorul întruni echipajul, compus, pe lângă timonier, care îndeplinea rolul unei femei la toate, dintr-un soldat mecanic şi două ordonanţe, şi le ţinu la pupă, în secret, o cuvântare ale cărei şoapte se pierdură în întuneric, printre sălciile noduroase îndoite de vânt.

În dimineaţa următoare, ordonanţa anunţă vesel, pe când ajuta stăpânului să se îmbrace:

— Trăiţi, don gheneral, a ouat raţele!

— Zău, mă?

— Amândouă.

— Bravo! Mă miram şi eu. Unde sunt ouăle?

— Nu le-am luat. Ziceam că să le vedeţi şi dumneavoastră.

— Aşa? Bine, merg. Auzişi, maiorule? Bună dimineaţa! Au ouat raţele. Cum ai dormit? Zice c-au ouat amândouă. Vorba e, ce ne facem de boabe?

— E boabe berechet.

— Aveţi boabe?

— Pică de la şlepuri.

— Atunci o să mai cumpăr vreo două perechi şi vi le las vouă. Mi le trimeteţi la iarnă. Unde sunt raţele? Ce mă, patru?

— Trăiţi, don gheneral!

— Patru ouă, se poate maiorule?

— Se poate, domnule gheneral. Raţe turceşti, cu repetiţie.

— Curat, vorba ta! Bravo moşului! Se vede că unde n-au ouat ieri.

— Erau obosite.

— Săracele! Daţi-le mâncare. Şi hai să te fac o tablă.

— Vă pornirăţi ca idioţii, se-cruntă maiorul în spatele gheneralului. Numai timonierul să aibă grijă!

— Nu mai pun nici eu, trăiţi, don maior!

— Nu fi prost.

— Mi-e frică, zău mi-e frică.

— De ce ţi-e frică?

— Amândouă-s răţoi.