A căzut Turtucaia!

Războiul se declarase. Regimentul nostru nu apucase încă a trece munţii. Aşteptam stând pe poziţie într-o gură de rai. Plecând de sus, din Vatra-Dornei, în jos spre Neagra-Şarului, cât zăreai cu ochii, spinări uriaşe de munte, rotunjite cu măiestrie, se încălecau şăgalnic. Eram stăpâni peste aceste singurătăţi fermecătoare; nu se întâlnea ţipenie de om. Arareori câte un copil, drept, tăcut, purtând în ochi liniştea naturii în care crescuse, răsărea pe neaşteptate, cu părul bălai, cu ochii albaştri, cu opinci mari, în mijlocul unui pâlc de capre zburdalnice.

Trăiam bine în aceste ţinuturi bogate, cu a căror sălbăticie ne împrietenisem repede, cu toată neomenia purtării noastre faţă de codrii seculari de fagi. Găseam de toate în casele împrăştiate, ascunse între coline: lapte, brânză, unt, din belşug, ca la munte.

Apoi aveam cu noi în detaşament un artilerist, băiat subţire, se găseau la el, în carul de baterie, toate delicatesele lichide şi solide de la „Ermacov”, care, precum se ştie, este furnizorul curţii regale la Iaşi. Acasă am fost cel mai mic şi singurul băiat între surori; scânceam mereu pe lângă ele; aşa am învăţat gospodăria. Mi-a prins bine, nu zic ba. Dar a prins bine şi altora, care mă întrebau de sănătate taman în timpul mesei; căci foarte mulţi nu-şi duc grijă: se mulţămesc cu „te miri ce”, zic ei; o pâine şi o ceapă li-e destul. Cred şi cu că s-ar îndestula cu ceapa lor şi merindele altora. Dar la război inima creşte, generozitatea e lesne înşelată, iar jertfa e fără margini. Suntem doar tovarăşi şi, în aşteptarea suferinţelor, e just să împărţim merindele. Românul dă bucuros, pentru că aşa-i e firea. Dar când s-o nemeri că acei care mănâncă praznicul să fie şi mucalit, atunci îşi dă şi cămaşa.

La comandantul bateriei se luau aperitivele. Priceput comandantul, de altminteri; aşezase bateria hăt-departe de inamic, la cincizeci de paşi de casa în care locuia, cu carul de baterie la uşă. Puţin tactic, după cum vedeţi, dar practic, fără îndoială.

La mine se mânca şi se mănâncă bine. Luasem obiceiul de munte: mâncam la nouă dimineaţa, apoi la amiază şi către seară mai mâncam de două ori. Mămăligă de aur fumegândă, răsturnată pe o masă în trei picioare, un boţ de unt topit într-o strachină cu ouă, felii de brânză întinse pe foi de hrean, limbi fierte cu usturoi, tocane ardeiate şi vin în găleţi de pânză de la bateria „conaşului”, cum îl porecliseră pe artilerist băieţii, strânşi în jurul mesei, pe câte un scăunel, pe câte o ladă de cancelarie, pe câte un fund de ceaun.

Colonelul nostru mănâncă cu poftă nebună. Mânca de toate, fără sfială, ca acel ce nu contribuise cu nimic, şi nici osteneală nu-şi dase. Băiat bun de altfel, cum ziceam noi: bine cu toată lumea, asculta pe toţi, nu contrazicea pe nimeni şi mai ales nu da nici un ordin. Părăsise de căpitan oştirea în care, zicea el, a fost prea mult persecutat, fiindcă prea li-o spunea verde boierilor. Făcu însă prefectul ce nu voiseră să facă generalii, şi-l prinse războiul colonel.

De! Cui dracu să-i dea în gând că colonelii din rezervă pot fi chemaţi în activitate! L-au chemat, a venit omul. Puteai să-i spui: du-te înapoi? Atât i-ar fi fost să intre în proces cu statul după încheierea păcii! Dar nu s-a întâmplat. Şi-apoi ce mai tura-vura: era colonel, şi pace. Avea el hainele cam ponosite, e drept, pelerina cam scurticică, sabia cam turtită: dar te întrebi: unde are să-şi poarte omul vechiturile dacă nu la război?

— Dar bine, frate, n-avea nici de unele: nici cal, nici binoclu.

— Vă rog, domnilor, nu fiţi circulaşi. Dacă ar sta omul să aibă de toate, n-ar mai pleca nimeni la luptă. Vorba, era el comandant de detaşament? Era! Dovadă că era e că mă trimitea întruna la brigadă după ordine.

— Ionescule tată, răpezi-te tu până la brigadă, vezi ce mai e pe acolo, ce mai ordine sunt, şi dacă întreabă cineva de mine, spune-i ca sunt pe poziţie.

— Păi, nu vorbiţi la telefon?

— Dă-l păcatelor de telefon! Altceva e când vezi lucrurile cu ochii, vezi ce se spune, mai tragi cu urechea, pui mâna pe gazetă şi poate te întâlneşti cu Irina, craiule!

Irina era o fată isteaţă. Îndesată, pârguită ca o cireaşă de munte, cu sânii rotunzi, şi tari, gata să răzbată prin iia înflorită, care-i strângea peste măsură.

Râzând naturii şi ea mie, am plecat şi astăzi, cântând mai vesel ca de obicei, pe potecuţa albă şi bătătorită care, şerpuind pe lângă ţarina Irinei, ducea în vale spre pârâu. Fata era la polog, după cum îmi dădu de veste un dulău mare, urât, care se gâtuia în lanţ sărind, lătrând, tuşind, enervându-se de furie.

La brigadă nu era nimeni. Am luat Universul şi cetind comunicatele, urcam alene coasta. Deodată, să-mi vie ameţeală: cetesc din nou cu speranţă. Vai, nu mă înşelasem! Pierdut, cu lacrămile în ochi, alerg într-o fugă la colonel şi strig de departe, cu sufletul în gură:

— Domnule colonel, a căzut Turtucaia!

— A căzut Turtucaia? Bine le-a făcut, mama lor de turci. Lasă, că-i bine. Ionescule! E bine, îţi spun eu.

— Cum bine, domnule colonel?! Turtucaia e a noastră!

— Aşaaa?! E a noastră?! Ehe! Nu e bine. Nu e bine, Ionescule. Nu e bine, băiete: ţi-o spun eu. Ascultă-mă pe mine, nu e bine de loc!

Am rămas înmărmurit de groază şi ruşine. Înţelesesem ce-i „trădarea”; întrevăzusem înfrângerea.