Un revoltat

Astă-seară, la popotă, la sfârşitul mesei, era discuţie aprinsă. Fiecare venea cu o întâmplare nouă, mai gogonată decât cele cunoscute până aci, să zugrăvească pe domnul comandant al brigadei.

— Fugiţi, domnilor, d-aici. Este imposibil. Spunea colonelul, care abia luase comanda regimentului.

— Pe onoarea mea! Afirma maiorul ajutor. Îi trimiteam aproape zilnic când ouă, când unt, când miei. Şi parale, ioc. Ba înainte mai scria câte o carte de vizită, acum, de la un cârd de vreme, nici osteneala asta nu şi-o mai dă. Comandă prin furier la telefon.

— E posibil, domnilor? Şi cum aţi răbdat una ca asta? Ori aţi umblat după protecţie? Întreabă înmărmurit noul comandant, necăsătorit, cu ceva stare, deci cu toată aparenţa unui om liber.

— Nu e vorba de protecţie, dar te gândeşti la memoriu. Zece note bune nu fac cât una rea. Ăsta e-n stare. Rabzi de nevoie! N-am avut anchetă? Care a fost rezultatul? Rezultatul a fost că ambii comandanţi de regimente care o provocaseră au fost mutaţi.

— Eu unul, nu ştiu, declară colonelul categoric. Nu cunosc decât datoria. Poate să mă mute peste nouă mări şi nouă ţări. Mă duc bucuros oriunde. Plec cu geamantanul şi demnitatea mea. Eu nu adun ouă pentru nimeni!

— Aşa e, dar până vă veţi muta dumneavoastră, o pătimim noi şi suferă regimentul. De ce credeţi că stăm de un an de zile împrăştiaţi în patru sate? Era rândul nostru să cantonăm în R. Aveam şi noi o farmacie, o cafenea. Era cu totul altceva.

— Am fi fost şi mai aproape de oraş.

— Şi nu făceam atâta drum până la tranşee, argumentau pe întrecute ofiţerii. Pierdem toată ziua ducându-ne şi întorcându-ne de la lucrări.

— Staţi, domnilor, că nu merge aşa. Spui, Maiorule, că era rândul nostru să cantonăm în. Care a fost motivul pentru care.

— Motivul a fost că predecesorul dumneavoastră l-a pus să plătească mesele luate cu noi la popotă.

— Bine, frate, când vine generalul, o masă, două.

— Vezi. Asta e, că nu era o masă, două. Erau nouă, nouăsprezece. Îşi făcuse obicei. Venea zilnic între mese, mânca ca la carte, ba trimetea şi acasă din proviziile popotei. Şi barim dacă ar mânca mai puţin, dar mănâncă. Mănâncă, domle, mănâncă ceva de speriat, pe onoarea mea! Şi unde-i joacă chipiul în cap, când mestecă! Că are şi păcatul ăsta. Mănâncă cu chipiul în cap. Se vede că unde e tuns ca-n palmă.

— Fugiţi, domnilor, d-acolo!

— Domnule colonel, pe onoarea mea! Aveţi să vedeţi şi dumneavoastră. Nu e aşa, domnilor?

— Da. Domnule colonel, aşa e! Când eram eu cu popota, a mâncat trei zile cu cocoana şi cu domnişoara şi mi-a dat cinci lei, spunându-mi să dau restul ordonanţelor care au servit la masă.

— Dar mai acum o săptămână. Nu ştiţi ce s-a întâmplat?! Să spună Popescu. Spune, Popescule, să audă şi domnul colonel!

— Ei, ce să se întâmple. De-ale domnului general, m-am întâlnit cu dumnealui pe când mă întorceam de la lucrări, mi-a cerut biciclistul şi l-a trimes la oraş, să-i cumpere o oală cu fragi. Pe drum fragii s-au bătut în oală. Mă rog, treizeci de kilometri sunt ăia! Domnul general i-a văzut, i-a gustat şi l-a trimis pe sergent să-i dea înapoi. Parcă ţăranul era prost s-aştepte, ori parcă sergentul era nebun să se mai întoarcă! A dat banii de la el şi a isprăvit comedia.

— Ce fel de om e?

— Păi nu vă spun!

— Nu, vrea să zic. Cum e la înfăţişare?

— Nu l-aţi cunoscut niciodată?

— Nu. Nu ştiu cum s-a făcut că.

— Umblă cu chipiu fără trese şi cu o manta soldăţească, într-o căruţă rechiziţionată, cu un cal pe care-l mână singur, fără ordonanţe, fără nimic.

— Dar la faţă, cum e la faţă?

— Aşa, fălcos, cu o mustaţă ciupită şi târâie veşnic după el şiretul de la izmene.

— Ei bine, domnilor, orice s-ar întâmpla, cu mine nu merge! Opresc să se dea ceva la brigadă. Orice cerere nelegală, orice pretenţie.

— Să trăiţi, domnule colonel, multă sănătate la toţi domnii ofiţeri, întrerupse, intrând pe uşă, Venga brânzarul, bărbat voinic şi frumos, aşezat şi demn ca toţi oamenii de la munte. În lipsa dumneavoastră când eraţi cu catanele la munte, a venit cucoana lui domnul general cu domnişoara şi o ales câteva burduşele de brânză şi câteva coşuleţe tot de brânză, dar mai bună. Adică totuna este, dar vezi că unii o găsesc mai bună. Îi place mai mult în coşuleţe. Se vede că unde are mirosul de brad, dar brânză totuna e. că n-avem decât o calitate.

— Ei şi?

— Şi mă rog frumos, o zic aşa, că o trimeteţi mintenaş cu o catană, să meargă până acolo, şi poate mi-o aduce şi banii, că brânză o ales, dar banii nu mi-o plătit. Aşa mă rog frumos la dumneavoastră.

— Bine, om vedea.

— Să nu-i dai nici un soldat! Spuse încruntat şi hotărât colonelul după ieşirea lui Venga.

— Ei, asta nu i-o puteţi refuza, e general, la dracu, orice s-ar zice, interveni maiorul.

— Dar bine, frate, n-are ordonanţe? Are trei ordonanţe.

— Ei bine, oricât, închipuiţi-vă că eu aş fi acela, ori că ar fi fost soţia mea sau a dumneavoastră. A trecut pe aci, a văzut, a cumpărat, cum era s-o ducă acasă?! Nu, asta nu. Cum era să care femeia atâta brânză?

— Bine, dacă crezi dumneata, dar eu nu i-aş fi dat. În orice caz, ofiţerul aghiotant. Eşti aici, domnule?

— Da, domnule colonel, sunt aici, răspunse ofiţerul aghiotant, care cumula această funcţiune cu ceea de ofiţer cu aprovizionarea şi de ofiţer popotar.

— Ia notă: să faci chiar astă-seară un raport către brigadă, în care ai s-arăţi că pentru menţinerea disciplinei şi restrângerea răspândiţilor să nu se mai ceară oameni pentru servicii străine de nevoile regimentului.

— Domnule colonel, vă expuneţi de prisos.

— Lăsaţi, domnule maior. Mi-l prezinţi mâine dimineaţă să-l iscălesc.

Şi în zgomot de scaune, ofiţerii, pătrunşi parcă de un suflu de regenerare, se ridicară de la masă, grămădindu-se spre ieşire, aşteptând să iasă mărimile.

A doua zi, pe când ofiţerii se adunau pentru dejun intră neaşteptat generalul, în ţinuta lui obişnuită, cu înfăţişarea lui blajină, şi în cercul respectuos ce se formase în jurul său, întinse larg mâna colonelului.

— Mulţumesc pentru brânză. E delicioasă. Nevastă-mea e încântată. Ea, dacă are brânză, nu-i mai trebuie nimic. Dar prea ai trimis multă, frate!

— Domnule general, mă iertaţi.

— Nu face nimic. De mâncat tot se mănâncă.

— Dar, domnule general, eu. Nu eu.

— Apropo! Am întâlnit o companie de la dumneata, care se ducea astăzi la tragere. Foarte bună impresie. Bine îmbrăcaţi. Cântă bine. Altă îngrijire. Altă comandă. Mână de fier.

— Domnule general.

— Repari trecutul.

— Devotamentul nostru.

— Sarcină grea, foarte grea.

— Osteneala noastră.

— Extrem de grea. Dar vaincre sans peril.6

— Cu toată dragostea v-asigurăm.

— Foarte mulţumit, la revedere, colonele, la revedere, domnilor!

— Se poate?! Domnule general, nu staţi la masă?

— Păi. Am loc?

— Vai de mine! Băiete, un tacâm pentru domnul general!

— Abia am luat comanda. Nu face să mă iau cu el la harţă de la început, se spovedi colonelul maiorului, după plecarea generalului.

— Păi, când vă spuneam eu.