Vine doamna şi domnul gheneral

Sub dogoreala unui soare orbitor de lumină, se prăjeşte întins alene, de-a lungul Dunării albastre, orăşelul X, „urbae comunale”, după cum se citeşte pe sacaua primăriei, care stropeşte la zile mari strada Regală. Praful stăpâneşte orăşelul, acoperă şi prăpădeşte tot, umple văzduhul, te îneacă. Cucoanele, obidite, trag, între două vorbe, cu cârpa pe masa din salon, pe etajera din colt, pe pianul deschis cu notele întinse.

— N-ai ce dracu să-i faci. Doamne iartă-mă.

— N-ai ce-i face, soro.

Dar tot el îngăduie Lenuţei, fiica primarului, unicul exemplar din „urbae”, să apară în cadrul unei ferestre larg deschise, într-un superb matineu ble cu funde roz, să scuture cârpa de praf, aşa-ntâmplător, când trec ofiţerii la instrucţie.

Un zâmbet plin de înţelesuri, o scânteiere de sabie vitează, un vis de-o clipă, şi toate dispar în valurile uriaşe ale unui nor de praf.

E Sfântul Ilie.

Din capul străzii, greci ceremonioşi coboară de la biserică.

Bărbaţii, raşi de tocmeală, în haine negre, cu ghete late şi pălărie nouă, se opresc, se ceartă, pornesc din nou cu mâinile la spate, vorbind aprins despre diadoh2 şi grâne. Ele, păroase, cu ochii focoşi, cu buze tivite, băţoase în rochii bătrâneşti de mătase, cu umbreluţe şi mitene, pline de aur împletit, s-au oprit la colţ şi se complimentează, şi-şi jură să se revază, şi-şi urează sănătate şi poftă bună. Şi. „chit ai dat pe pălărie?” şi se despart, în fine, cu ochii umezi, cu fluturări de umbreluţe, ca într-o călătorie de nuntă.

Apoi, linişte.

Din când în când, un trecător cu pălăria în mână, un copil cu bretelele încrucişate şi cu picioarele goale taie perspectiva netulburată a străzii.

De la grădina superbă şi pustie din centrul urbei se aude la intervale un zgomot surd de tobă mare. Căldura creşte, se aprinde, devine copleşitoare.

Deodată, în vârtejul unei coloane de praf, apare o trăsura hârbuită, în galopul fără spor a doi cai desperecheaţi. Un zvon străbate prin uşile deschise ale cafenelei, ale „Frizeriei de lux” ale „Farmaciei & Drogueriei”, împrăştiindu-se fulgerător, oprind în aer cârpele de praf ale cucoanelor, trezind pe Lenuţa din Songe d'amoyr, vals scris de mâna capelmaistrului „a mademoiselle Helene”. Zvonul se întrupează într-o veste fantastică: „Vine doamna şi domnul gheneral”, lansată din trăsură de un ofiţer în picioare, care se opri la confiserie într-un grup de cucoane răsărite şi adunate ca prin farmec.

— Cine?

— Când?

— Parol?

— Fugi, că minţi!

— Vai ce minciună. Şi eu cât p-aci să-l cred, dar pe urmă mi-am zis: imposibil, adineauri fu Lache la poştă!

— Dar e adevărat, pe onoarea mea!

— Ei fugi. Uite-l ce bine se preface! Dar când ai învăţat să minţi aşa? Nu ţi-e ruşine? Las', că te spun eu Lenuţei!

— Pe ochii mei dacă vă mint, să n-am parte.

— Fugi, nu te mai jura, că eşti tânăr!

— Ei, altă comedie.

De altfel, nu mai încăpea nici o îndoială.

Într-un huruit de artilerie grea, trecu trăsura regimentului, ducând pe ambii coloneii, tăcuţi şi gravi.

Ajutorul, lung şi ascuţit ca o sabie, comandantul, scurt, chel, rotund pretutindeni. Duşmani de moarte, numai un eveniment de o gravitate extremă putea să-i urce în aceeaşi trăsură.

— Ofiţerii, la club!

Ordinul fu aruncat de colonel în treacăt, peste mulţime, prin uşa deschisă a băcăniei, la terasa cafenelii, la poarta grădinii, unde doamna colonel, femeie autoritară şi cu experienţă, formase deja un comitet, domnia-sa ca prezidentă, şi „casieriţa”, membră.

— Du-te, măi, vă cheamă colonelul la club! V-a venit generalul. Ai dat de dracu. Să ne spui şi nouă. Aştept la Apostolescu. Fac cinste, zicea ofiţerilor Sarfalatos Petre după prezentare, grânar, care vorbea trei limbi şi avea mare noroc la cărţi.

„Comitetul” a sosit cel dintâi, a ridicat draperiile, a deschis ferestrele la stradă. Unul câte unul sosesc ofiţerii în ghete, în cizme, suflând îngrijoraţi de beleaua ce le cădea pe cap.

— Cică vine generalul; e adevărat?

— Aşa se aude.

— Oare la ce vine? Face inspecţie?

— Dracu ştie!

— A venit toată lumea? Întrebă înfrigurat colonelul. Treceţi pe companii. Compania întâia, prezentă? A doua? A treia?

— Lipseşte Broştineanu. A, uite-l că vine. Hai mai repede, Ionele!

— Au sosit toţi?

— Domnilor! Deseară la ora 7,30 p.m. soseşte domnul gheneral, comandantul diviziei, după cum mi-a depeşat, cu doamna. V-am adunat aci pentru că împreună cu soţia mea şi a domniei-voastre, noi, care formăm, precum se ştie, familia militară, pentru că vine şi soţia domnului gheneral, să le pregătim o primire care să fie la înălţimea reghimentului. Iar nouă să ne facă cinste şi să ne onoreze îndeosebi, mai ales că din capul locului, ca să zic aşa.

— Fugi, frate, d-acilea! Întrerupse coloneleasa. Vorbă multă, sărăcia omului. Timpul trece, acuşi e noapte. Ce mai este până-n seară? Trebuie să le dăm masă. Când târguieşti, când găteşti? Cine-i cu popota?

— Pârjolescu!

— Eu, săr't mâna. Dar piaţa e închisă. Azi e sărbătoare. De! Cine a ştiut? Ieri a fost berechet. Puteam să iau şi peşte; îl puneam la gheaţă frumos. Cu maioneză. Era o splendoare! Au fost şi fragi. O frumuseţe. Da cine a ştiut?

— Ce-i facem, Elizo? Întrebă îngrijorat colonelul.

— Pe mine mă întrebi?! Ce ziceţi, domnilor? Pe dumneavoastră vă priveşte; sunteţi în casa dumneavoastră. Noi suntem mosafiri.

— Să facem ceva la iuţeală! Exclamă un sublocotenent.

— Să se rechiziţioneze de la birt, propuse hotărât şi încruntat un căpitan cu gradaţie.

— Da dac-am găti fiecari ci avem pi acasă? Am făcut aşa un Mai la Călăraşi, ş-o fost tari bini! Am pitrecut admirabil, insinuă galeş casieriţa.

— Bravo, dragă! Minunată idee! Gătim şi trimetem la club, zise uşurată coloneleasa, sărutând-o zgomotos.

— Atunci fă mata o însemnărică: fiecare cu ci se angajează, ca să videm ci ni lipseşti. Iacă, eu iau dulciurile pi conta me.

— Eu aduc mazăre cu pâine prăjită, adăogă imediat coloneleasa, dar dumneata, căpitan Popescu?

— Nu ştiu. Să văd. Să mă înţeleg cu nevasta. Îmi pare că a găsit ieri carne de purcel şi a făcut nişte sarmale.

— Din purcelul de la Enache? Am luat şi eu; la mine s-a gătit tot sarmale. De purcel, sunt bune. Cu mămăliguţă şi vinişor, lunecă al dracului! Zice făcând cu ochiul un locotenent bătrân.

— Apropo! Lui Enache i-a făcut nevasta un băiat. Întrerupse cineva.

— Sărăcuţa di ea! Faci şăpti la rând. Suspină casieriţa, ruşinată.

— Las-o păcatelor! Asta-i curată nesimţire. Ba nu zău! Mai adăogă coloneleasa, ridicându-şi voalul deasupra pălăriei.

— Asta-i nostim. Parcă ne-am fi vorbit. Şi la mine a făcut Petre nişte sarmale. Se topesc în gură, se vede că tot din purcelul ăla, continuă maiorul F.

— Găteşte bine hoţul ăla. E din companie de la mine; eu vi l-am trimes.

— Tăceţi, că s-a brodit bine, şopti colonelul tainic, frecându-şi mâinile de mulţumire, şi eu am sarmale. Avem cel puţin un fel asigurat.

— Că doar n-ai vrea să chemi ghenerăleasa la masă să-i dai sarmale?!

— Păi n-am chemat-o eu, soro! S-a poftit singură, mănâncă ce se găseşte, a la fourchette; ş-apoi cine nu mănâncă sarmale? Pe urmă avem şi mazăre; nu-i place una, mănâncă alta; mai pune o friptură de pui, că pui sunt. Slava Domnului! O salată de ţâri, fructe, brânză.

În fine, din lungi dezbateri, ieşi următorul:

PROGRA.M DE MASA.

În antreu.

Ţuică bătrână (de la primar)

Măsline, salam, sardele, scobitori.

Pâine tăiată bucăţele.

La masă.

MENUI.

Salată de ţâri (colonel)

Borş de pui (casieriţa)

Sarmale de purcel cu mămăliguţă (mr. F., căp. P. şi lt. T.)

Sote de mazăre (colonel)

Friptură de pui (la frigare la club în curte)

Salată de ardei şi castraveţi (medicul regimentului)

Prăjituri variate (casieriţa)

Pere, mere (ce s-o găsi)

Vin alb şi roşu (de la via popii)

Şampanie (zece sticle de la Dăscălescu)

Briază (la urmă)

Se stârneşte oarecare tumult, ofiţerii fiind nerăbdători să plece.

— Staţi, domnilor, că nu s-a isprăvit; vine o parte şi mai delicată; vorba e: ce facem după masă? Aici să vă văd!

— Să facem un bal până la ziuă, zise un chose cu tunica scurtă.

— O nimerişi! Cine a mai pomenit, bal pe căldura asta? Se moaie gulerul, prăpădeşti mănuşile, salonul nefrecat de astă-iarnă. Dacă ni s-ar da voie să venim în bluze.

— Are dreptate bietul băiat, decise scurt coloneleasa. E o tortură! În bluze, fireşte că-n bluze, nici nu mai încape îndoială!

— Dar cucoanele?

— În rochie de stradă, nici nu mai e de vorbit.

— Este şi teatru. A venit trupa lui Răiciulescu.

— A venit teatru? Întrebă radios colonelul. Trimete să-l cheme degrabă, mă rog ţie. Acum să vie?

— Urcă-te în trăsura cu pânze!

— Am înţeles.

— Lasă, nu te mai, osteni, uite-l că vine singur, ca calul la grajd. Mi-a mâncat sufletul, oftă obidit casierul.

— Bună ziua, Rălciulescule! Tocmai de tine vorbeam: vorbeşti de lup. Ce mai faci? Şezi colea. Uite. Noi suntem adunaţi. Deseară vine domnul gheneral: (punându-i mâna pe genunchi:) ia ascultă, bre! Nu ne faci tu un program, aşa, mai subţire, mai ales, cum s-ar zice.

— Pentru dumneavoastră? Vai de mine. Sar în foc! (Scoţând un caiet unsuros din poalele unei redingote şi mai unsuroase:) Poftim repertoriul: o sută de piese. Alegeţi ce vreţi. Dar dacă aveţi încredere în mine, v-aş aranja un program fain. Am o dramă nouă. Fecioara blestemată, în cinci acte, şi o sfârşim cu o comedie, Mireasa şi iapa. Vă spun şi nişte versuri. Aranjez eu!

— Buun! Atunci du-te tu şi aranjează. De priceput, ştiu eu că te pricepi, când vrei.

— Lăsaţi pe mine, doar nu mă cunoaşteţi de ieri. Vă cunosc de când eraţi locotenent la Huşi. Ce timpuri!… Ehei… Altfel erau ofiţerii pe atunci. Până la ziua: „Zi-i mă!”. Alte vremuri. (Brusc, fără tranziţie:) Domnule colonel, fă-ţi pomană. Săraci lipiţi; la Vaslui ne-a plouat, ne-a plouat la Mărăşeşti. Am intrat la apă. pe onoarea mea dacă am de-o pâine în buzunar.

— Bată-te să te bată! Tot aşa te-am pomenit. (Către casier:) Dă-i. Cât să-i dăm?

— Douăzeci de lei.

— Aoleu! Ce stai de vorbeşti, nenişorule? Opt persoane, hotel, bagaje, birt, trăsură. Să-mi dea o sută de lei în contul biletelor. pe dumneavoastră, care vă cunosc. De copil, pot zice.

— Ci dă-i, frate, şi isprăveşte odată izbucni Eliza, geloasă de trecutul colonelului.

— Să-i dăm. Dacă-i aşa vorba. Şi să se împartă biletele la companii.

— Fă chitanţă. Vezi de timbru.

— Domnule colonel, ne-ar trebui şi nouă, prinseră ofiţerii în cor, încurajându-se din ochi, dându-şi cu cotul. Avem nevoie să ne cumpărăm mănuşi, bărbier, mai una-alta. Se duce.

— Alaltăieri s-au plătit soldele, răspunse sever ajutorul, care până aici nu făcuse nici un gest, nu scosese nici o vorbă. Ce faceţi cu banii?

— Lasă, dă-le şi lor. Numai să iasă bine. Fă un tablou, şi deseară toată lumea în păr la danţ şi la teatru! Culcaţi-vă. Pregătiţi-vă.

— Isprăvişi? S-a făcut unu. La revedere, domnilor! Hai, colonele, lasă-i pe dumnealor să aranjeze.

— Hai, dragă! Maior F., mă rog ţie. Salonul. ai grijă!

— Ci hai, frate, odată! Doamne păzeşte!

— Hai. Uite că mergem. La revedere, băieţi. Odihniţi-vă bine!

Pe la ora 3 p.m. Apăru următorul:

ROMÂNIA 21/IX/1910

CORPUL XIX ARMATĂ.

DIVIZIA 40

BRIGADA 80

REGIM. 160

Ordinul la raport No. 8.754 din 21/IX/1910

Astăzi la ora 7.30 p.m. urmând a sosi în garnizoană domnul Gheneral, comandantul Diviziei 40-a, se ordonă:

1. Domnul Gheneral va sosi cu doamna.

2. Trăsura regimentului va fi prezentă la debarcader, caii va avea copitele unse şi coşul ridicat pentru a nu se umple de praf. Domnii ofiţeri şi capii de serviciu, în ghete de lac, chipiu alb şi mănuşi glace. La dreapta pontonului pe grade şi vechime, având în faţă soţiile dumnealor prevăzute cu flori pentru a le oferi (cine doreşte) doamnei Domnului Gheneral.

Nu se admite nici o scuză. Trăsura regimentului va închide aripile celor două linii de ofiţeri şi doamne formând careu cu capetele cailor spre oraş cum se vede în alăturatul crochiu:

T P.

— T -

— – - -

N. 0 0 S.

0 o.

O 0 0 D.

LEGENDA.

P = ponton.

D = doamne.

T = trăsură.

TP = trăsură cu pânză

3. Domnii ofiţeri şi doamnele se vor îndrepta pe drumul cel mai scurt, ferindu-se pe cât posibil, de praf pentru a se afla pe sala cercului înainte de sosirea doamnei şi domnului Gheneral, aşezându-se în dreptul uşei ca în dreptul pontonului. Trăsura va rămâne la scară, iar latura careului o va forma masa cu gustări şi aperitive, având la dreapta şi la stânga doi sergenţi deştepţi, cu şorţuri albe şi mănuşi de bumbac.

În timp ce se vor lua gustările de către doamna şi domnul Gheneral, domnii ofiţeri inferiori şi familiile dumnealor vor eşi prin sala din dos. Pentru a se găsi la masă fiecare în picioare în dreptul locului ce trebuie să ocupe prevăzut cu etichete.

4. Oamenii va fi consemnaţi în cazarmă în „g. D.s”3. Patrulele va circula în oraş şi va aresta pe cei fără bilete în regulă! Fac direct răspunzători pe comandanţii de companii. Atrăgând pentru ultima oară atenţia domnilor comandanţi de batalioane că nu se mai tolerează nici o debandadă şi că reghimentul va lua măsurile de rigoare.

5. Sergentul Potrocea Mtr. la No. Din compania. Va servi cu mănuşile în mâini pe doamna Gheneral, idem. Sergentul A Catrinei Mtr. la No. Din compania. pe domnul Gheneral. Ambii vor face şcoală sub directa răspundere a ofiţerului popotar.

6. Masa va fi aşezată în careu cu flori împrăştiate; se va cere pomierele şi trichelurile de argint de la domnul Cutcudachis cu care m-am înţeles în această privinţă.

7. Va fi şervete curate. La neajungere se va cumpăra, trecându-se în contul spoitului cazanelor.

8. Se va opri ambele calupuri de îngheţată de vanilie şi lămâie şi se va transporta la rece în beciul aprovizionării de la cofetărie.

9. Muzica va cânta în tot timpul mesei după cum urmează:

Concert a. Marşul cadeţilor.

B. Oghenoţii (overtură).4 c. Opie dela Montai (vals)5.

D. Potpouri naţional.

E. Polca cu triluri.

F. Fante zi arab cu clopoţei.

G. Marşul regimentului.

10. Maestrul croitor, se pedepseşte de regiment cu şase zile de carceră cusând prost galoanele de la tunica domnului colonel; trebuia mai înapoi.

Ziua va fi scos la lucru şi va continua cu transformarea mantalelor de reformă în pantaloni de cazarmă sub directa răspundere a Ajutorului.

11. La şampanie reghimentul va ţine un toast în onoarea doamnei şi a domnului Gheneral, în orice caz înainte de îngheţată, ce va fi adusă din vreme la popotă şi ţinută la ghiaţă, în care timp muzica nu va cânta, trimiţându-i-se vorbă.

12. Maiorul Frunzărescu se însărcinează cu aranjamentul clubului pentru care va lua o corvadă de 10 oameni din fiecare companie şi numărul de gradaţi necesari.

13. Se recomandă domnilor ofiţeri linişte şi ordine în timpul mesei. Întrebaţi va răspunde: „Nu. Doamnă Gheneral, da, doamnă Gheneral” altfel va fi cacofonie vorbind toţi deodată.

14. După masă toţi ofiţerii în corpore va merge la teatru cu program special, ocupând locurile alese de reghiment, astfel, ca la sosirea doamnei şi domnului Gheneral în public toată lumea să fie în picioare în dreptul locului ce trebuie să ocupe fiecare.

15. Muzica reghimentului va cânta de trei ori Marşul cadeţilor la poarta teatrului după care va merge pentru a concerta la grădină, iar după 10,30 p.m. adică după teatru va veni cu orchestra şi cu instrumentele de coardă pentru deschiderea balului.

16. Se ordonă ca nimeni să nu rămână neangajat, pentru aceasta se recomandă a se angaja din vreme înţelegându-se între ei care cu cine dansează. La primul cadril domnul colonel va angaja pe doamna Gheneral având de vis-a-vis pe ajutor cu soţia domnului comandant al reghimentului. La al doilea cadril viceversa.

17. În timpul pauzei se va servi răcoritoare în pahare curate circulând pe tăvi pentru dansatori.

18. Tot în acest timp se va servi şi muzicei o gustare constând din pâine şi măsline. Pâinea se va da din economie iar măslinele se va procura din comerţ.

19. Toată lumea va fi prezentă la bal înainte de sosirea doamnei şi domnului Gheneral. Pentru aceasta va pleca pe nevăzute înainte de începerea comediei cu care se sfârşeşte programul pentru a se scutura de praf la club. Se va lua aspre măsuri notându-se în memoriu ofiţerii care va părăsi balul înainte de plecarea domnului Gheneral.

Pentru detalii se va adresa domnului Colonel ajutor.

Sublocotenentul Giurcă poate recita Cine-i Nuhăm? Iar căpitanul Corbeanu, drama La icoană.

Comand, regimentului No. 169

Colonel (ss) Merişor Elie.

Adjutant al reg-tului.

Locot. (ss) Amedeu Nicoară.

P. S.

Secretar subofiţer A Vasilicăi Alexandru.

Pe la ora 5 p.m. în oraş era zarvă mare, nu se juca tabinet pe la terase, nici „dubeş” nu se auzea pe nicăieri. Bărbaţii, în haine de Paşti, cu batistele la gât, au fost trimeşi iscoade.

Stau câte doi, câte trei, în poarta grădinii, spre debarcader în vale.

Un crăpăt de căldură încinge nisipul şi zidurile caselor. Trei trăsuri cu roţile ameţite, gata să sară din încheieturi, se rostogolesc fără încetare din deal în vale şi înapoi, cărând ofiţeri claie peste grămadă, în picioare, cu săbiile în afară, cu mâinile în sus, pentru a feri mănuşile.

— La grădina din vale. Mână băiete!

— Să jucăm popice, propuse unul.

Zis şi făcut: chipiul în copac, sabia într-un colt. „Să vie un rând!”

Ordonanţele, cu periile în cizme, fierţi în haine groase de şiac cărămiziu, aşază popicele, aduc bere şi ţigări.

— Unde umbli, Dumitre? Şezi cu peria lângă mine!

Rând pe rând sosesc cucoanele. Un nod de catifea, o bijuterie modestă, o frizură ad-hoc trădează însemnătatea zilei. Toate vorbesc, îşi fac curaj, se îndeamnă, râd de aceleaşi glume.

— La ponton toată lumea! Vine vaporul! Cuconiţelor, domnul colonel vă roagă să poftiţi să vă aranjaţi, zice ofiţerul adjutant, salutând scurt şi bătând din pinteni.

— Se vede?

— Nu se vede încă, dar mai e o jumătate de oră.

— A venit toată lumea? Întreabă aferat colonelul. Treci dumneata, madam Popescu, la dreapta, că eşti mai făcută. Domnii ofiţeri! Căpitanii în rândul întâi! Trăsura! Unde-i trăsura?

— Ordonanţele să plece de-acolo!

— Mişcă-te, mă! N-auzi? Strigă toţi în cor.

Dar iată că un domn slăbuţ, mărunt, în haine gri, cu şapcă albă şi ochelari negri, se-apropie mergând cam într-o parte şi, descoperindu-se de departe, spune cu o voce stinsă:

— Vă rog, scuzaţi. Îmi pare rău. Sunt vameşul cel nou. Azi am venit şi eu. Tănăsescu. Îmi pare bine! Vaporul are întârziere mare; cel puţin trei ore. M-a adus de la centrală. În ziua de azi, dacă n-ai protecţie!

— Da bine, domnule, izbucni colonelul, ce porcărie e asta? Cum? Tocmai azi v-aţi găsit dumneavoastră să întârziaţi? Să faci ce ştii! E domnul gheneral pe vapor. Avem masă. Vorbeşte la telefon! Ehei! La nemţi nu se petrec de astea, domnule.

— Îmi pare rău. Mă scuzez. Nu pot face nimic. Nu depandă de vamă.

— Domnule colonel, şopti ofiţerul popotar, să pună puii la frigare?

— Ce pui, domnule? Spune madamei să nu dea zor, că este vreme. Întorcându-se către nevastă-sa: Ce-i facem, Elizo? Eu zic să mergem să mâncăm şi să le oprim.

— Cum o să mâncăm, frate, cum o să mâncăm? Cum o să lăsăm pe oameni singuri la masă? Ei, Doamne păzeşte şi apără! Zise închinându-se coloneleasa.

— Dar cu teatrul cum rămâne? Ăia banii i-a luat. Sunt buni luaţi.

— Să dăm biletele înapoi, se grăbiră să zică ofiţerii.

— Parcă ăla-i nebun să le primească?! Ehe! Banii s-au dus, băiete!

— Atunci s-amâne teatrul.

— Da di şi mă rog matali? Să înceapă teatrul măi divremi şi când s-o sfârşi, vinim la vapor.

— E dată dracului moldoveanca, şi pace! Aşa să facem; dă fuga, Pârjolescule, să nu se atingă cineva de masă!

— Spui mata, ti rog, madamii. Să deie ţintirili deo parti şi să le acoperi bini.

— Muzica să vie direct la teatru, complectă colonelul. Dumneata, Ionescu. Dă fuga şi spune lui Răiciulescu să înceapă mai devreme. Şeful de gornişti să pândească şi să mă anunţe la teatru când s-o ivi vaporul în dreptul ostrovului.

După aceste măsuri strategice, se îndreptară toţi spre grădina din centru. În grupuri mici, cei superiori înainte, gravi, evitând privirile cercetătoare ale civililor; cei mai mici, chicotind pe înfundate, dispăreau la câte un colţ de stradă.

Teatrul se sfârşise. Civilii dormeau de mult. Ofiţerii se întorceau pentru a doua oară de la vapor, obosiţi, plictisiţi, plini de praf şi năduşală.

— Ce-i facem, Elizo?

— Hai, frate, ş-om mânca; ce-o fi o fi. N-au stat ei nemâncaţi până la ora asta. Dacă o fi, le facem un ceai, şi s-a isprăvit comedia!

— Ai dreptate, dragă. Desigur c-au mâncat pe vapor. La masă, domnilor! Zise colonelul nehotărât în suflet, pătruns de importanţa hotărârii ce-şi luă asupră-şi.

Toată lumea se trezeşte, porneşte, ajunge mai însufleţită. Masa fu veselă: glume, tachinări, cântări de orchestră. Se făcuse ceasul două din noapte.

— Angajaţi pentru cadril, vă rog! Iar mai târziu, „uite inelul, nu-i inelul”, care însă se schimbă repede, după cererea generală, cu „îţi place vecinica?”, joc iscoditor şi viclean.

Dar cu tot antrenul lui Mişu Ionescu, „neobositul dansa-tor”, entuziasmul scade vertiginos, cadrilul al doilea nu s-a putut face, iar Cine-i Suhăm? N-a avut nici un succes, şi chiar La icoană, bucata de rezistenţă cu efect sigur, a fost primită cu indiferenţă. Ofiţerii s-au împrăştiat; cucoanele, amorţite pe canapele, învinse de somn şi oboseală, se strâmbă, vrând să rămână surâzătoare. O nevastă tânără, rumenă şi sănătoasă, a adormit ca un copil, cu gura întredeschisă, cu buze roşii, nevinovate.

— Trăiţi, don colonel! N-a venit încă vaporul! Răcni un fruntaş deştept.

— Ieşi afară, măgarule!

Acum s-a luminat de ziuă binişor.

Rândunelele au prins a ciripi sub streşini. Câte un ţăran desculţ, căscând, cu minteanul pe umeri, coboară spre chei. În salon, cucoanele defrizate, îşi îndreaptă rochiile, se aranjează în faţa oglinzilor. Ofiţerii, cu trăsăturile obosite, îşi fumează ultima ţigară. Doi joacă table cu o lampă aprinsă şi afumată alături. Pe o canapea, într-o cameră alăturată „Comitetul” şi coloneii se consultă pentru a nu ştiu câta oara. Ajutorul, un înotător de forţă – premiul întâi la băi de mare la Constanţa – zise cu aer grav, liniştit şi măsurat:

— Cred că cel mai nimerit lucru ar fi să nu ne mai culcăm. De prezentat, nu ne putem prezenta domnului gheneral în halul în care ne găsim. Vaporul are să întârzie mult. Mai bine mergem toţi la Dunăre şi facem o baie straşnică. Nu va mai rămâne nici o urmă de oboseală.

— Şi noi, cucoanele?

— Da de ce nu? Mă rog, unde vedeţi dumneavoastră ceva rău într-asta?

— Dar n-avem costume!

— Ei. Asta-i acum! În cămăşi e destul de convenabil: dumneavoastră de o parte, noi de alta: ca la Constanţa. Ce?! Credeţi că acolo costumele sunt mai grozave?

— Ura! Bravo! Trăiască domnul colonel! Strigară băieţii, care se grămădiseră la uşă.

— Ce zici, Elizo?

— Casieriţa merge?

— Da di şi nu? Merg bucuroasă, mai ales dacă mergi şi mata.

— Luăm şi ordonanţele cu noi, cu periile, să ne cureţe hainele, să ne şteargă ghetele.

— La Dunăre! La Dunăre! Strigă toată asistenţa în cor.

Embrasse-moi, Ninette, embrasse-moi.

Tu as la taille parfaite, Ni-net-te, Ni-net-te, porniră cântând în cor toţi, învioraţi de o veselie nouă, scontând dinainte fiorii plăcuţi ai unei băi întăritoare şi pline de făgăduinţe.

— Mergeţi mai încet, să ne ajungă şi cucoanele; s-au dus să-şi ia ce le trebuie.

Embrasse-moi, Ni-net-te, embrasse-moi.

Ajutorul înoată în largul Dunării. Domnul colonel Merişor, suflând, pluteşte aproape de mal, cu faţa în sus, ca o geamandură rătăcită, purtată de valuri. Băieţii se interpelează, râd zgomotos, se împroaşcă cu apă.

Şi la cucoane e veselie, strigăte ascuţite, gălăgie.

— E rece; vai ce rece e! Uite un peşte! Ţine-mă!

Mai la o parte, coloneleasa şi casieriţa se lasă şi se ridică, ţinându-se de mână, bătând apa cum bate călăreţul şaua.

— Di ci ti uiţi mata la noi? Nu-i frumos. N-ai ci vide!

— Nu mă uit. Pardon. Nu mă cunoaşteţi. Sunt vameşul cel nou. Caut pe domnul colonel. Vine vaporul. Face rondoul.

Dar cine l-a mai auzit?!

Cine l-a mai văzut?! Cine a mai stat să-l asculte în învălmăşeala aceea de femei, cuprinse de panică?! Toate ude, cu cămăşile lipite pe forme, în debandadă, dându-se la toţi dracii, luptându-se cu ciorapii, rupând şiretele. Nevasta tânără râdea să moară; rămăsese în cămaşă, neştiind cu ce să înceapă, pe când madam Merişor, pe jumătate îmbrăcată, despletită şi desperată, striga lui Merişor:

— Da bine, frate, nu v-a spus nimeni? Nu ştiţi nimic? A sosit vaporul! A venit gheneralul!

— Nu mă-nnebuni! Ioane! Vasile!

— Ordonanţa lui don colonel! Să vie, c-o chemară don colonel!

— S-a dus cu hainele acasă să le şteargă, desluşi unul, că aici n-avea cu ce; dar trebuie să vie, că s-a dus de mult.

Venea într-adevăr Ion cu ghetele „lucefăr”, cu hainele păturite frumos, cu cugetul împăcat al omului care-şi făcuse datoria; dar venea degeaba. Colonelul căzuse în prostraţie. Ceva se rupsese într-însul.

Nici până azi nu ştie, spune el, pe ce lume a trăit, cine l-a îmbrăcat, cine l-a dus la ponton, unde a găsit biletul gheneralului, care se scuza, regretând, că din cauza prea marii întârzieri nu se mai poate opri în urbea X.

Ajutorul a fost mutat disciplinar. Nu s-a lăsat coloneleasa, şi pace! Nici casieriţa n-a putut-o scoate din ideea că înadins i-a dus la baie, ca să scape vaporul, să-l pună pe Merişor rău cu gheneralul, doar-doar i-o da lui comanda reghimentului.