Balul prefecturii

Orăşelul e mic micuţ, cât o batistă de păpuşă. Din centru priveşti spre cele trei bariere prin care ies drumurile ce duc la Iaşi, Bârlad şi Roman. Înzestrat în fine cu cale ferată, s-a repezit accelerat pe calea progresului, şi în curând, mulţumită energiei unui primar tânăr, va fi iluminat electric. Locuitorii au rămas însă cu aceleaşi obiceiuri paşnice, cu apucături de gospodari de ţară, cu orăşelul lipsit de apă. Oameni şi lucruri îmbătrânesc locului pe nesimţite. Din când în când şi pe rând, câte un consilier de primărie îşi înalţă casa cu o palmă şi o tăbluieşte din nou. Două băcănii, din care una cu berărie şi popice, două prăvălii cu manufactură şi galanterie, „Bazar parizian” şi „Cavalerul englez”, o farmacie nouă, o frizerie de lux, „La briciul electric”, reprezintă centrul.

Câteva familii de funcţionari trăiesc cu chiverniseală şi pretenţii mari. Toate aproape au câte un sufletar, pe care „o să-l înzestreze dacă o fi cuminte şi s-o purta bine”.

Prefectura, tribunalul şi garnizoana alcătuiesc elita societăţii.

Hotărât, nu se ştie cine e mai mare în judeţ. Unii zic că prefectul, deoarece reprezintă guvernul; la care partizanii militarilor – mai ales cucoanele, en froid cu prefectoriţa – răspund că dacă e vorba de reprezentanţă, colonelul reprezintă pe rege.

După cum vedeţi, riposta e verde şi zdruncină multe credinţe. Cel mai încurcat e desigur părintele Dumitru de la catedrala oraşului, care nici astăzi nu e deplin fixat dacă la 10 Mai trebuie să înceapă slujba când vine colonelul sau să aştepte sosirea prefectului, deoarece a pătimit-o de pe urma amândurora. Sfinţia-sa, om paşnic însă, a găsit un termen mijlociu, venind el în urma tuturor.

Tot aşa de cuminte e doctorul Sogar, singurul evreu introdus în elita societăţii române.

De treizeci de ani de zile de când curariseşte orăşelul, cine a fost să trăiască, a trăit, cine a fost să moară, a murit; pe el însă, slavă Domnului, nu-l poate învinovăţi vreunul. El n-a asigurat pe nimeni nici de una, nici de alta.

— Doctore, sunt cam răcit, pot să fac o baie?

— Mata poţi să faci, mata poţi să nu faci!

— Dar mi-o face bine?

— Mă rog, asta poate să facă bine, asta poate să facă rău.

Un singur prieten avea doctorul în tot judeţul: pe domnul Pinkler, un şvab jigărit, cu ochelari de aur şi bot şiret de vulpe. Nimeni, nici chiar bătrânii nu pot spune de unde şi cum a răsărit. Lumea s-a pomenit într-o bună dimineaţă cu tăbliţa Willielm Pinkler, inginer la poarta unei case, în veci deschiriată. Se zice că el ar fi făcut prima casă cu două rânduri din centrul oraşului, iar gurile rele mai adaogă că ar fi lăsat catul al doilea fără comunicaţie. Ca pozitiv se dă însă că el este întemeietorul marii proprietăţi: fiind plătit cu falcea la măsurători, a făcut latifundiari din toţi răzăşii.

Sogar şi Pinkler erau veşnic nedespărţiţi, strâns legaţi de patima jocului de şah şi nefericiri conjugale.

Brunetă, impunătoare, între 40-50 de ani, maiestoasă prin forme culminante, doamna Sogar era punctul de atac indicat pentru sublocotenenţii noi ieşiţi din şcoală. Gustase din toate fericirile omului, cedând cu greutate unora, capitulând în faţa altora, expunându-se cu artă şi răbdare la violenţele neaşteptate ale timizilor.

Mizeriile casnice ale domnului Wilhelm Pinkler erau lamentabile. Domnul inginer făcuse prostia măreaţă de a se însura la 56 de ani cu o copilă, de care era cu atât mai gelos cu cât se şoptea că Puppchen, cum îşi alintase el soţia în timpul logodnei, rămăsese – ca să zic aşa – tot puppchen. Gelozia luase proporţiile unei persecuţii în regulă. Fata era sechestrată în casă: nu se ducea la nimeni, nu primea pe nimeni, nu se vedea nicăieri.

— Da ce, monsieur Pinkler, n-aţi mai isprăvit luna de miere? Ira! Da mântuiţi odată şi ieşiţi în lume; ci atâta dragoste?! Îl iscodea şăgalnic câte-o cucoană mai îndrăzneaţă.

— Coconiţă draghe, eu spunem deverat: nevasta me luat de la ţar, orfan de familie. Eu trebuieşte făcut creştere ce nu făcut tate şi mame al ei. Mai pe urmă, când terminat, gata să mergem şi-n bal. Nu vrei să râde lume care cunoaşte la mine. Das gibt bei uns nicht.8

Fireşte că Elvira era de la ţară! Doar soarele îi înnegrise ochii, o catifelase ca pe o piersică, o umpluse de vioiciune şi de sănătate. Înaltă, cu buze roşii, cu sân bogat, cu şolduri pline, totul în ea cerea amorul, care se prezentase fidel la cea dintâi chemare.

Cupidon luase forma ispititoare a lui Radu; un crai frumos din şcoala de cavalerie, cu pantaloni largi, cu mustăţi rase şi monoclu, unicul fiu al doamnei Ivaşcu, la care tatăl Elvirei fusese administrator. Astăzi tocmai, dezmeticită sub povara dezamăgirii şi umilită în fecioria inimii sale, cu ochii în lacrimi, cu mâinile încrucişate la spate, cu fruntea lipită de geamul rece, cuprinsă de amurgul posomorât ce năvălea în odaie, se gândea la traiul ei de altădată, la zilele nesfârşite de vară, pline de fericire şi cer albastru; la nopţile misterioase bătute în ţinte de aur, îmbălsămate de mirosul florilor, ce o înfiorau de un dor ascuns, nelămurit; la culesul de mure, de unde se întorcea cu Radu, cu buzele îndelung sărutate şi negre de nu putea nimeni să le bage vină. O, dar mai ales nu putea sa uite ziua în care s-a certat cu el, când, ca scos din minţi, voia s-o ia la Bucureşti. Şi dacă n-ar fi fost tăticul aşa bătrân şi singur.

De atunci, se gândea ea, toate nenorocirile au venit grămadă.

Tăticu a trădat-o împuşcându-se – îngropat în datorii – lângă biserica din marginea satului, lăsând-o singură pe lume.

Strângând-o din drum aproape, cucoana Elencu, o rudă îndepărtată, s-a şi grăbit s-o mărite cu domnul Pinkler inginer, în vederea hotărnicirii unei curele de moşie ce avea la marginea judeţului.

„„Tu să fii fată cuminte şi să asculţi, că eu sunt bătrână şi ştiu mai multe decât tine; nimeni nu-ţi vrea răul. E bătrân? Cu atât mai bine, îşi va vedea de casă. Nu-l poţi suferi? O să te deprinzi, fetico! Mai cât am plâns eu când m-am măritat! În căsnicie nu se caută dragoste, casa să fie plină şi să fii şi tu la rând cu lumea.„ Aşa mi-a bătut capul. Până când m-a scos din minţi. Ce proastă am fost că nu m-am dus cu Radu! Nu l-am văzut de doi ani de zile! Unde o fi el acum? S-o mai gândi la mine?”

În odaia tăcută, luminată de focul unei flăcări muribunde ce prefăcuse un tăciune în jăratec, se simţi atât de tristă, atât de singură pe lume, că se porni pe un plâns deznădăjduit, trântindu-se pe canapea cu capul ascuns între perine.

— Asta nu-mi place, zise doamna Mogoş, nevasta prefectului, care intrase pe nesimţite. Vezi, nu eşti cuminte. Hai, vino, şezi lângă mine şi spune naşii de ce plângi.

— Da spune şi mata, viaţă e asta care o duc eu? Zise fata înecându-se în suspine. Îmi vine să-mi iau lumea în cap, să mă arunc într-o fântână.

— Să nu te mai aud vorbind astfel. S-a făcut, s-a făcut! Aşa ţi-a fost destinul, dar şi tu eşti vinovată.

— Eu? Vinovată, eu?! Da de ce sunt vinovată?

— Vreau să zic că dacă ai fi mai altfel cu dânsul, l-ai duce de nas. L-ai lega la ochi ştii cum? Ehe, să fiu eu în locul tău, nici capul nu m-ar dure!

— Da mata nu vezi că nu mă scoate nicăiri? Zile întregi nu văd pe nimeni! Mă prostesc între patru pereţi. Acum a început să şi bea. Când vine seara acasă, miroase a vin de o poştă.

— Oricum, poartă-te şi tu mai altfel cu dânsul. Încurajază-l.

— Da ce pot să-i fac eu? De când mă rog să ies şi eu în lume? Ce are de gând cu mine, nu ştiu. Şi Doamne, cu câte nu mi-a umplut capul înainte de a mă lua! „Ai să ai aşa. Am să-ţi fac aşa”. Şi acum îşi bate joc de mine.

— Fii şi tu mai şireată, mai ştrengăriţă.

— Ba una şi cu una fac două: am să-l las, şi pace! De foame n-oi muri eu. Ducă-se la dracu cu averea lui cu tot! Să ştiu de bine că n-oi mânca decât pâine cu sare, şi cu el nu mai stau!

— Vezi, asta nu e bine. Ascultă-mă! Eşti tânără.

— Da ce-mi foloseşte că sunt tânără şi legată de un hodorog bătrân, cu care nu mă înţeleg, nici măcar la mâncare nu ne potrivim?

— Nu fi copilă. Ai răbdare până îi afli seama. Apropo! Ştii una? În curând are să dea Mitică un bal, vrei să vii?

— Da, mata pesemne că nu-l cunoşti! El nu mă scoate nici pe stradă.

— Asta-i treaba me. Tu caută şi te pregăteşte. Rochie ai?

— Am toate rochiile noi nouţe. De când m-au măritat, n-am pus niciuna. Aş putea să aranjez rochia ce am avut-o la cununia civilă; ştii, cea ivoire, cu dantelă albă, care mi-ai dat-o mata la logodnă.

— Şi care te prinde de minune, zise prefectoriţa, sărutând-o. Numai caută să fii cuminte. Şi dacă n-ai mai avea încotro. Şi-i fi şireată. Mai la urma urmei nu s-a isprăvit lumea cu el.

— Crezi c-o să vrea? Întrerupse jenată fata, deja înseninată, plină de speranţă.

— Las', că o să pun pe Mitică să vorbească cu el; doar Mitică l-a numit inginerul comunei. Toată situaţia lui o datoreşte lui Mitică. El ascultă totdeauna de dânsul. Diseară ce faceţi?

— Ne culcăm la zece, ca de obicei.

— Nu. Am să trimet eu mai pe urmă un bilet de la Mitică, să vă cheme la ceai. Tot avea de vorbit cu el pentru decorarea salonului. Ş-am să-i spun să ţi-l dăscălească numărul ainţ!

— Ce bine îmi pare! Dac-ar putea să-i tragă şi o bătaie, n-ar strica. Are să fie frumos? O să fie lume multă?

— Cred! Avem o grămadă de invitaţi. Orchestra roşiorilor de la Bârlad.

— Mă crezi mata? E întâia oară când mă duc la bal.

— Să iei o pietricică în gură. Las', că s-a nimerit bine. O să faci deodată cunoştinţă cu toată lumea. La revedere, fetiţo; caută să nu mai plângi şi fii cuminte. Ţi-am spus eu: la urma urmei, dacă îi vede.

— Ei, şi mata. Sărut mâna. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Eram atât de desperată, că dacă n-ai fi venit, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Da crezi c-o să vrea?

— Ha-ha-ha, bată-te norocul să te bată! Haz ai. Despre asta n-ai nici o grijă! Fă-te frumoasă. Când vrea Mitică un lucru.

Societatea în care urma să fie introdusă Puppchen trăieşte veşnic într-o prietenie nouă, răsărită din lacrimile unei certe vechi. Se cunună şi se botează de-a valma, leagă şi dezleagă intrigi de tot felul, discută cu aprindere, împărţiţi în tabere, evenimentele de seamă.

Şi, Doamne! Câte evenimente de seamă nu se petrec în orăşelul nostru! Începând cu exerciţiul cu pompa nouă – comandată de primar direct de la Washington şi pentru care se află încă în proces de speze cu casa „Edwards Burton & Company” – trecând prin altele mai mărunte, ajungând la cel mai de seamă: balul prefecturii, cu ofiţerii de la cavalerie invitaţi special de către prefect. Un soi de şah la rege dat colonelului autohton, despre care se şopteşte în culise că ar fi proiectat pentru acea zi un exerciţiu cu cantonament de noapte tocmai la Valea-Dracului.

„N-are decât!” exclamă cu patos şi nepăsare prefăcută cucoanele, în timp ce duduile moţează buzele şi reţin cu greutate o lacrimă gata să pice pe ruinele unei speranţe secrete. Speranţa e însă de esenţă divină; ea renaşte din cenuşă în inimile cucoanelor neînţelese, a văduvelor veşnic tinere, a duduilor care aşteaptă „ceva” dintr-un moment într-altul şi care – au presimţirea – trebuie să se întâmple bunăoară la sfârşitul unei serate, într-o călătorie la Iaşi sau aiurea.

O, dar mai ales câtă nelinişte, câtă curiozitate, câtă reverie nu stârnesc în aceste Eve dornice de necunoscut invitaţii speciali la balul prefecturii! Şi când vă voi spune că domnul Wilhelm Pinkler, inginer, considerând educaţia terminată, se foloseşte de acest bal pentru a introduce în fine pe Puppchen în elita societăţii, veţi înţelege pe deplin starea sufletească a acestui grupuşor de oameni.

De o lună de zile comerţul s-a înviorat. Proprietarii celor două magazine de galanterie şi manufactură se jură de nenumărate ori pe zi „aşa să trăiesc eu”, se tocmesc cu banul, cu spume la gură, cu pălărie pe ceafă, sfârşind prin a pune marfa în mâinile cucoanelor cu un „s-o purtaţi sănătos şi se şterg de năduşeală: Marcu, roş ca o minge; Pincu, slab, descurajat şi îndurerat ca un Crist răstignit.

Unul, obraznic, cu bani gata; celalt, „tari de treabă”, mai mult pe datorie.

Keti, cusătoreasa, evreică, rămasă cu burtă de la nouă copii, cu ochelari rotunzi de sârmă cu ramuri înnădite de sfoară şi legaţi peste bariş, cu un şal decoltat ce o acoperea ca un valtrap, are atâtea rochii de încercat, că nu mai pridideşte dulceţurile, cafelele sau ceaiurile ce-i oferă pe întrecute cucoanele.

Le-a cunoscut doar de când erau de-o şchioapă; ea a făcut pe rând la toate prima rochie scurtă şi pe cea cu coadă lungă, fără părtinire, după acelaşi tipar, învăţat de ea pe vremuri la Lemberg, „aşa să am eu bine”.

Astăzi orăşelul e în fierbere. Servitoarele aleargă în toate părţile în ghete dăruite, încălţate pe piciorul gol, cu un şăluţ găurit, legat în cruce, cu fustişoarele de cât leoarcă de apă pe la poale. Una din ele intră la „Hotel Imperial”, un rând de case vechi legate de stradă cu o podişcă de scânduri, unde iau masa magistraţii.

— M-o trimis duduca să-ţi spun matale c-o făcut nişte curechi cu raţă şi ştie că-ţi placi matali şi ţi-o trimis şi matali, spune isteţ şi pe nerăsuflate Mariţa, roşie, cu părul încâlcit, suflând în degetele-i îngheţate.

— Ce face coniţa? Întrebă substitutul.

— Săr't m'na, sădi pi canape.

— Să-i spui sărutări de mâini; la bal nu vine?

— S-o-ncreţit de-asară.

Toate duduile, cucoanele, toate s-au încreţit de aseară.

Dis-de-dimineaţă trec de la una la alta, în matineuri scurte, împodobite cu şaluri, cu şoşonii descheiaţi luaţi la repezeală, pentru a se coafa, a strecura vreo noutate, a-şi împrumuta vreo broşă.

Acum pe seară stau în frig în colţul grădinii, în dosul pomilor; deja încorsetate, coafate, cu tupeul în papillottes, pândind sosirea călătorilor de la tren. Făcându-se că nu se văd, se spionează pe furiş, jenate că au fost surprinse, şi sfârşesc printr-o conversaţie generală, cu vorbe şi râsete ce străbat aerul rece. Trăsurile, vreo trei la număr, încep a se ivi din vale; bicele ce se rotesc furios deasupra cailor care galopează dezordonat, cu hăţurile fluturate de birjarul pornit pe spate.

— Patru, ma chere, i-am văzut bine; câte doi în fiecare trăsură.

— Sunt şase, tante Helene: doi erau în trăsura ce a apucat pe din dos la poştă; unul era din călăraşi.

— Mai uite unul!

Şi toate intră în casă sărind, bătând din palme, sărutându-se, scuturate de o bucurie lăuntrică, pline de expansiune şi generozitate.

A înserat de mult. Pe stradă felinarele clipind dureros din ochi împrăştie o lumină săracă.

Un miros a pârlit ce pluteşte în aer, câte-o fereastră luminată a giorno la fiecare casă arată că doamnele sunt la toaletă. Bărbaţii deja îmbrăcaţi – cei oficiali în redingote, tineretul în jachetuţe – toţi parfumaţi, c-o mănuşă în mână, tunşi de ieri, după acelaşi calapod, întineriţi, aşteptau acum rândul la bărbierit. Îngrămădiţi de ofiţerii localnici, care – din ordine superioare, motivate de energia prefectului – se întorseseră la timp din marş, îşi fac mici politeţe, vorbesc o franţuzească liberă, caută să facă spirite, să pară tres hommes du monde. Alţii, gata de multă vreme, pândesc între două păhărele la băcănia din colţ să treacă trăsura prefectului, pentru a-şi conduce apoi familia.

Acasă, cucoanele sunt obsedate de aceeaşi grijă, temându-se să nu ajungă prea devreme.

— Ia dă tu o fugă, Mariţo, şi te uită pe geam la club, să vezi cine a mai venit. Dar bagă bine de seamă, nu fi proastă şi să vii repede. Auzi tu? Ia şăluţul meu.

Căci trebuie să ştiţi că după întârzierea la grădină, la teatru şi mai ales la baluri se măsoară întrucâtva în orăşelul nostru rangul boieriei. Această pretenţie înfiinţează o aristocraţie complicată, admirabil nuanţată de lefurile bărbaţilor, de partidul de la putere şi chiar de calitatea sângelui, dacă bineînţeles eşti cel mai scăpătat boier.

Astă-seară însă, berlina lui Şarpălău, cu dimensiuni fantastice – se face şi cupeu şi sanie – cumpărată pe vremuri de la prinţul Vogoride, trasă de doi cai bălani stropiţi cu linte, nu dovedeşte căratul cucoanelor la prefectură. Toate se grăbesc să vină, pun bătrânului vizitiu aceeaşi întrebare:

— Pe cine ai mai dus, moşule?

— Pe a lui cuconu Costică, pe alde cuconu Iorgu.

— Da trăsura lui madam Mogoş a trecut?

— Zău, iaca, n-am băgat de seamă; ba mă tem c-a trecut. Da, da. O trecut; i-am văzut în capul scării, acu mi-aduc aminte, când mă duceam să iau pe cucoana lui domnu casier.

La ora zece sala e plină. Prefectura, lucrată în regie, tremură din temelie ca o gelatină. Călăreţii valsau corect, cu figuri de vitrină, bătând din pinteni; infanteriştii stau bosumflaţi, într-o rezervă ostilă; civilii, muiaţi pe genunchi, fac glisade disproporţionate, cu arabescuri de patinaj, sans jaqon, ca la ei acasă.

Un freamăt trecu însă prin asistenţă, zburlind tupeurile, punând în mişcare evantaiurile, întărind şoaptele, lăsând în scenă o singură pereche, un bloc, doamna Sogar purtând literalmente în braţe un roşior micuţ, cu capul pierdut între colinele bustului ei, gol ca al străbunei Eva înaintea păcatului originar.

— Ai văzut? C'est vraiment honteux?

— A son age, ma chere se face de râs.

— Dacă îi dă nas.

— Dar ofiţerul cine este?

— Radu. Domnul Ivaşcu, se corectă, roşindu-se, o fetişcană ca de vreo 15 ani.

Dar şoaptele s-au întrerupt deodată. În redingotă lungă, cu cravată albă şi nasul roşu, cu gesturi automate, apăru în cadrul uşii, ţinându-se la braţ ca într-o fotografie de nuntă, domnul Wilhelm Pinkler, inginer, cu Puppchen, adorabilă de confuziune şi stângăcie.

Liniştea subită, murmurul de surpriză care îi succedă şi ochiadele pline de admiraţie şi înţeles ce-şi aruncau bărbaţii maltratându-şi mustaţa pierdură fata cu totul.

Îşi veni însă repede în fire dând cu ochii de doamna Mogoş, către care se îndreptă uşurată, râzând, simţindu-se de acum în siguranţă.

— Ei bravo, domnule Pinkler! Văd că te ţii de vorbă.

— Chind eu spunem la d-stră un lucre.

— Hai, fino, să te prezint la cucoane.

Dar preludiul unui vals amină această ceremonie. Elvira se îndreptă spre scaune.

— Că doar n-ai venit să faci tapiserie.

— Dar nu cunosc pe nimeni.

— Atâta pagubă să fie!

Şi cuprinzând-o de talie, o îndreptă, roşie de plăcere, spre grupul invitaţilor speciali, care, fiind înaintea supeului, nu se amestecaseră încă printre civili.

— Domnul sublocotenent Ivaşcu, nepotul meu, doamna Pinkler. Radule, te numesc pentru astă-seară cavalerul ei de onoare. Sper că vă veţi înţelege de minune. E mai de sama dumitale, adăogă ea cu ironie, privind semnificativ înspre cucoane. Dar ce vă este? Ia uită-te la ei cum s-au îngălbenit! Ia mă rog, nu vă fasoliţi atâta, că mie nu-mi place. Şi-mperechindu-i, îi împinse zăpăciţi în vârtejul valsului, fără să bănuiască nimic, fără nici un gând ascuns, condusă numai de dorinţa de a o face să-şi uite necazul. Nu te teme, am îngrijit şi de dumneata, zise ea râzând, întorcându-se către domnul Pinkler, roş de ciudă ca un rac fiert. Am trimis să aducă şahul lui Mitică. Doctorul te aşteaptă la bufet.

Prins între două pasiuni şi neputând urma pe una, domnul Pinkler se lăsă învins de cealaltă.

Deşi porniseră cam încurcaţi la început, totuşi stimulaţi de privirile ironice ale lumii, Radu şi Elvira se încordară şi, strângându-se mai de aproape, porniră ritmic, legănaţi de melodia unui vals molatec, recuceriţi deja de dragostea lor veche.

— Eşti nepotul lui madam Mogoş? Îl întrebă fata reculegându-se cea dintâi.

— Da! Nepot de vară. Te-ai măritat de mult?

Şi ce nu-şi spuseră apoi, ce nu se întrebaseră o seară întreagă, depănând trecutul, amintindu-şi dragostea lor veche, sub ochii întunecaţi ai doamnei Sogar, care nu-i slăbea o clipă. El, aprins, mai cu experienţă, deci plin de îndrăzneală; ea, plină de patimă şi de un dor ascuns de răzbunare.

Era pe la cadrilul al doilea. De la bufet se auzea zgomot de tacâmuri. Lumea, ameţită de muzică, de dans, de vorbă, fu trezită deodată de vocea pierduta a unei duduci care strigă îngrozită de spaimă: „Foc!”

Un potpuriu de voci înspăimântate se ridică într-un singur vaier deasupra prefecturii, şi toţi, claie pe grămadă, năvăliră spre ieşire.

— Fimeile. Lăsaţi fimeile întâi! Striga substitutul, luptându-se amarnic să ajungă la uşă.

— Cine mă calcă pe coada? Stai, frate, că-mi rupi rochia!

— A cui e mâna asta? Domnule, nu abuza, nu-i frumos!

— Staţi, frate, ce vă este! Nu-i nimic! Exclamă prefectoriţa desperată. S-a aprins lampa din toaleta cucoanelor. Nu-i nimic. Lampa ce mare de la cafine.

— Apă, s-aducă apă repede!

— Nu, nu trebuie apă, că se-ntinde. Lăsaţi-o, că se stinge.

Dar, vai, era prea târziu! Un cavaler din elită, plin de zel şi iniţiativă, lepădându-şi surtucul şi improvizându-se pompier, balansă o cofă cu apă şi vizând lampa, aruncă cu dibăcie conţinutul în capul doamnei Sogar, care tocmai intra pe uşă.

Ilaritatea generală puse capăt panicii. Cucoanele satisfăcute râdeau isteric. Doamna Sogar se zbătea de moarte în mâinile bărbaţilor compătimitori care o cercetau, o pipăiau, să vadă probabil dacă n-a fost rănită de apă.

— Ah, lăsaţi-mă! Daţi-mi pace. Chemaţi pe Pinkler. O fugit Pinklăroaia.

— Alei! Cu cine? Întrebară mai mulţi.

— Cu Radu.

— I-auziţi comedie!

— Era cu ochi şi cu sprâncene, ma chere. Nu s-au despărţit toată noaptea.

— Ci bagiocură. Tocmai cu Radu.

— Eram sigură! Exclamă pripit o domnişoară de la Sacre-Coeur.

— Te poftesc să taci! Zise mamă-sa furioasă. De unde erai aşa de sigură, mă rog dumitale?

— Dar ce-o să zică biata madăm Mogoş?

— Ce să zic, dragă, ce să zic?! Exclamă prefectoriţa venind de departe, frângându-şi mâinile. Închipuiţi-vă, oameni buni că s-a apucat ş-o fugit cu trăsura me. Vă place? Pinkler o căzut ca un butuc. Când să-l trimet acasă cu doctorul, ia trăsura de unde nu e.

— Bietul inginer! Tocmai când îi terminase educaţia!

— Fugi, nu mai râde! Zi mai bine ferească Dumnezeu! Că mâine te văd însurat.

— Săracu de el. Oare o scăpa?

— Dă. Sogar o spus că dacă nu moare, poate să se-ndrepte.

— Cam greu să se mai îndrepte. Ţiu minte, cu bietu conu Ionăşăl. Tot aşa. I-a venit rău. Şi rău. Şi rău, şi dus o fost!

— Parcă cu conu Vasilică n-a fost tot aşa. O dată ce te apucă damblaua, s-o mântuit!

— Asta e răsplata adoraţiunii noastre, zise cu resemnare galantă procurorul.

— Of, mai plânge-te, mauvais sujet. Chiar că ţi-ar trebui una ca asta când te-i însura. Mai bine caută să-i prinzi.

— Ba, să spun drept, dac-ar avea obraz, nu s-ar mai întoarce.

— Nu mai vine, opinară în cor duduile, emoţionate de drama conjugală ce se dezlegase sub ochii lor în chip atât de fericit, chinuite toate de acelaşi regret ascuns.

Pinkler a murit. Dar vorba lui madam Mogoş. Lumea nu s-a isprăvit cu el. Elvira este astăzi soţia unui senator bogat, pe care-l învârteşte. Mulţumită lui Radu, a intrat şi ea, în fine, în lumea bună, de aceea el e nelipsit de la masa lor.

În orăşelul nostru balul prefecturii a rămas de pomină.