Jocul de război

(Şedinţă în continuare)

Într-o cameră vastă, albă, crud luminată de opt ferestre mari, o masă largă, acoperită cu hărţi litografiate, stă gata să se zdrobească sub povara ofiţerilor tolăniţi pe ea, citind maşinal, cu mintea absentă, localităţi atât de des repetate fără să mai stârnească acelaşi interes: Ionăşeşti, Puţul-lui-Crăciun, Poiana-Fetei.

— Vă aduceţi aminte, domnilor, din şedinţa trecută, începu colonelul, directorul manevrei, că partidul albastru cantonase în seara de la 13 la 14 la sud-est de Ionăşeşti, pe când trupele înaintate ale partidului roş atinseseră culmea Cerdacului şi, dacă nu mă înşel, ajunseserăm cu discuţiunea la împrospătarea muniţiilor. Să trecem în revistă această importantă chestiune, luând-o de la capăt. Aşa, să ne spună, bunăoară, domnul sublocotenent Vârtosu câte cartuşe are soldatul asupra lui în timp de război?

— Soldatul are în cartuşeră.

— Cartu-şi-eră, se zice cartuşieră, îl corectă cu vădită superioritate colonelul, uitându-se la noi cu compătimire.

— Domnule colonel, daţi-mi voie, vine de la cartuş.

— Da ce, eu ţi-am spus că vine de la clarinet?

— Nu, dar. Cartuş, cartuşeră.

— Ce are a face. Sări grabnic maiorul în ajutorul colonelului. Zici barbă, bărbier, nu bărber.

— Dar se zice şi graniţă, grănicer, după cum se spune şi menaj, şi menajeră, deci şi cartuş, cartuşeră.

Maiorul şovăi o clipă, ca şi când ar fi primit o lovitură în piept, apoi, indignat, cu părul zbârlit, aruncă pe nerăsuflate:

— Uşă, uşier; cameră, camerier; cură, curier; toate în. Ier, domnule sublocotenent; cartuş, cartuşieră, pentru că este de parte femeiască, şi altă dată te rog să fii mai cuviincios şi să asculţi, că noi suntem mai bătrâni şi ştim mai multe decât dumneata.

— Domnule maior, nu vă supăraţi, este părerea mea.

— Nu merge pe păreri, nu eşti de capul dumitale; deprindeţi-vă să vorbiţi româneşte, că-i frumoasă şi limba românească; în străinătate.

— Dar mai întâi cartuş nici nu e românesc.

— Zău?! Cine ţi-a spus dumitale că nu e românesc, că eu tot cartuş am auzit de pe când eram cu cămaşa afară din pantaloni. Zi-i dumneata altfel dacă eşti aşa de priceput.

— Glonţ. Da, da, glonţ, să ştiţi şi dumneavoastră, degeaba râdeţi, domnilor, puteţi să râdeţi cât poftiţi. Ţăranul nostru.

— Se spune şi aşa, şi aşa, interveni împăciuitor căpitanul Sprâncenatu, a cărui laborioasă carieră expira în april. La 13 Gorj, în 93, se zicea şi cartuşeră, nu e rău; dar vorba e că e mai bine cum spune domnul colonel, să se zică cartuşieră, cum se obişnuia în vechime şi la 4 Vânători, când comandam compania 4-a pe 87. Abia venise prinţul. Acolo să fi văzut defilare! O mie de oameni, domle, pe un rând, în pas alergător! Da îi şi struneam!

— Domnilor, reluă colonelul, vă rog să mă credeţi, vă dau cuvântul meu de onoare, aşa se obişnuieşte, aşa cere uzul, sunt termeni consacraţi. Păi ce, ne jucăm de-a baba-oarba? Se zise cartuş, cartuşieră. Să nu spuneţi altfel, că vă faceţi de râs; o să râdă lumea de noi. Staţi. Continuă el mai energic, cu faţa luminată de o idee nouă, hotărându-se, pentru a risipi îndoiala, să recurgă la un arbitraj. Să ne spună domnul sublocotenent Onci. Oncio. Onciolac. Onciolac te cheamă, nu?

— Onofrei Dumitru.

— Da, da, aşa, ştiam eu. Spune-ne dumneata, că dumneata cunoşti mai bine regulile. Cum e corect gramatical să se zică, car-tu-şi-eră, sau car-tu-şe-ră, cum pretinde dumnealui?

Şi rămase cu capul într-o parte, privind cu coada ochiului, trăgând cu urechea, aşteptând triumfător, în poziţia prepelicarului care a stârnit vânatul, răspunsul ofiţerului.

— La noi se zice cartuşelă, lămuri înălţându-se mereu nevinovat şi cu smerenie, arbitrul Onofrei Dumitru, ofiţer de rezervă, învăţător din satul Popânzăleşti, chemat de câteva luni în activitate…