O carieră

Căpitanul Drăgoi era foarte considerat printre ofiţeri. Trecuse prin toată filiera încercărilor grele. Din grad inferior, înaintase sublocotenent în regimentul unui colonel cu fete multe, care se uscau răvăşite de doruri ascunse. Drăgoi, fecior de ţăran, mirosind sărăcia, n-a cerut pe niciuna din ele şi, lucru extraordinar, n-a pătimit nimic de pe urma acestei necuviinţe. Avea, e drept, oarecare experienţă. Îi rămăsese filosofia simplă a recrutului care zâmbeşte idiot în faţa amestecului repetat al şefilor în naşterile familiei sale. Şi apoi era gospodar. Oricâte fete ar avea un colonel, nu rezistă acestei calităţi când are ambiţie şi vrea să ajungă brigadier. Comandantul lui Drăgoi era foarte ambiţios. Se resemna deci, pentru a înainta la alegere, să se folosească de Drăgoi numai ca subaltern, rămânând să-şi mărite demozelele la vechime.

Ajutorul, ambiţios şi el, era totdeauna de părerea şefului şi foarte matinal. Cu toate acestea, n-a reuşit niciodată să vie la cazarmă înaintea lui Drăgoi, pe care îl surprindea în zorii zilei udând cu mâna lui ceapa din grădina regimentului. De asemenea, nu o dată s-a întâmplat ca ducându-se să-şi vadă iapa, colonelul să dea peste Drăgoi pietruind şosele, sau în picioare, cu barda în mână, acoperind grajdul.

— Bun ofiţer. Hotărî colonelul.

— Bun. Întări ajutorul.

— Gospodar.

— Teribil.

În urma acestui dialog, viitorul lui Drăgoi se anunţa strălucit. Avansat locotenent în mod excepţional, fu numit ofiţer cu aprovizionarea, sarcina cea mai onorabilă din corp, piatra de încercare a viitoarelor genii militare. În această calitate a dat toată măsura priceperii sale. Ţin mine că în iarna aceea nimerise o varză! Dar ce nu pusese într-însa: foi de stejar, să nu se moaie, hrean, să înţepe la limbă, porumb, să se îngălbenească, cărbuni stinşi, să-i limpezească zeama. Şi ştiţi cât a costat? Nimica toată: cinci parale bucata una peste alta, cărată cu carele lor de oamenii regimentului, în schimbul câtorva zile de permisie. Tot şedeau ei degeaba în cazarmă!

— Ia vezi, musiu Drăgoi, să nu cumva să mă laşi fără varză la iarnă, că te strâng de gât. Îi zicea câte o cucoană privindu-l galeş.

De asta tocmai se ferea el ca de foc. Şi cum multe ar fi fost gata să-l strângă de gât, căci pe atunci nu era urât, hoţul, le-a purtat de grijă, socotindu-le pe toate în efectivul regimentului.

Din ofiţerii însuraţi, niciunul n-a pus varză în anul acela; ba chiar, nu arareori, câte o slujnicuţă a domnului „cutare” răsărea în faţa porţii cu oala sub pestelcă şi aştepta pe ofiţer, nătângă, cu ochii în jos, tachinând cu piciorul desculţ o frunză uscată, roşindu-se la trecerea fiecărui soldat, prefăcându-se că îi e ruşine, aşa cum cere regula bunei-cuviinţe în clasa de jos.

Colonelul îşi făcuse obicei; venea la cazarmă pe jos, încet, alene, cu două rânduri de pelerine, se ducea la grajd, făcea aceleaşi observaţii şi apoi, cu conştiinţa curată, se îndrepta, urmat de ajutor, de ofiţerul de serviciu şi de aghiotantul regimentului, spre beciul aprovizionării, unde îl întâmpina locotenentul Drăgoi. Aici, nimeni nu putea să zică decât: „Halal gospodărie!” Morcovi îngropaţi în rânduri; snopi de praz cu cozile tăiate la sfoară; pământ galben; proaspăt întins totdeauna, iar la rând, aşezate ca pentru incendiu, şasesprezece butoaie cu varză, de te suiai pe scaun ca să te uiţi în ele.

— Ei, ia dă-ne, domnule, câte o şampanie de-a dumitale, să vedem cum se ţine.

În beci era călduţ. Aci se luau deriziunile ce aveau să orienteze regimentul, se schiţau programe, se decidea după lungi dezbateri transformarea mantalelor vechi în pantaloni noi pentru recruţi.

— Pe săptămâna viitoare o să începem alt butoi, zise Drăgoi oftând, ca şi cum faptul acesta l-ar fi costat foarte mult.

Şi, îndoit în unghi, prezenta colonelului un pahar de zeamă profirie, deasupra căreia fierbeau stropii, curat ca la şampanie.

— Cam repede s-a isprăvit; aţi mers cam repede, zise grav şi îngrijat colonelul.

— Da nu se poate, domnule, interveni ajutorul. Mă rog, noi am început butoiul. Să vedem. Când am început noi butoiul?

— Marţi. ba nu. Luni.

— L-am început chiar sâmbătă, în ziua de Sfântul Nicolae, afirmă aghiotantul.

— Aşa. Tocmai ce voiam să zic eu, reluă, tuşind fără nevoie, ajutorul. Câte verze au fost în butoi?

— Ăsta o butoiul A, şi scoţând un carnet din buzunar, Drăgoi citi precis, sub ochii aprobatori ai colonelului: butoiul A: una sută optzeci şi şase verze mari, treizeci şi două verze roşii şi cinci kilograme sare.

— Domnule colonel, propuse ajutorul, eu cred că ar fi bine să numărăm verzele, să facem un tablou şi să dăm prin ordin la raport zilele de varză şi numărul bucăţilor, ca să putem stabili un control.

— Bun. Dar cum facem să numărăm atâta varză?

— Apoi n-avem de numărat decât ce-a rămas în butoiul A; celelalte sunt neîncepute, şi ofiţerul ştie ce are în ele.

— Bun. Dar vorba e unde o deşertăm. Eu zic s-o punem pe sacii ăia scuturaţi bine.

— Nu faceţi nimic, că sunt de var şi apoi să udă; mai bine o deşertăm în hârdaie, zise aghiotantul, cu autoritatea servitorului care se ştie indispensabil.

— Tocmai la ce mă gândeam eu, zise maiorul, tuşind din nou.

Se aduse hârdăul şi se procedă la operaţie.

Ridicaţi pe ce găsiră împrejurul butoiului, toţi băgară mâinile în el, plini de zel în faţa colonelului, care gusta acum pe îndelete al doilea pahar de şampanică.

— Ia uitaţi-vă dumneavoastră probă de varză. Zise mândru ajutorul, prezentând-o colonelului, care, fiind mai în lumină, se sfârşi, zărind între degetele maiorului un şobolan tăbăcit ca o levretă.

Se împrăştiară, otrăviţi, care încotro.

Locotenentul Drăgoi, recunoştea singur, nu păţise aşa ruşine de când era om de încredere în regiment.

Colonelul fu însă deplin convins că n-a făcut-o cu precugetare. Să fi fost altul. De. Atât doar i-a zis când i-a cetit elogiile în baza cărora îl propunea la avansarea excepţională:

— Trebuia să controlezi mai adânc.

— Lasă, Drăgoi, că eşti cam vinovat, întări ajutorul. De o lună de zile de când urma domnul colonel cura.

— Fugi. Nu-mi mai aduce aminte, se rugă colonelul, scuturându-se.

În primăvara următoare, locotenentul Drăgoi avansa căpitan, şi după două luni, luă casieria în primire.

În odaia albă, mică, tăiată în două de un grilaj de lemn vopsit în gri, Drăgoi prezida la destinele regimentului, de trei ani de zile în această calitate; ştie tot, cunoaşte tot, nu-l surprinde nimic. Răspunsurile ce da la relaţiile cerute de divizie şi uneori direct de corpul de armată şi chiar de minister erau adevărate capodopere de pledoarie advocăţească.

Aveau totdeauna o portiţă de scăpare. Iar în cazuri mai delicate, complica corespondenţa referindu-se la no. Şi no. Din. Şi din. Că arareori avea cineva curajul s-o ducă până la capăt. În acest timp, lucrurile se îndreptau de la sine, sau prin prieteni. Desigur, numai întâmplarea făcuse ca la fiecare autoritate să aibă câte unul – pus parcă cu mâna – acolo unde de obicei se îneacă cererile şi rapoartele regimentelor. Avea şi el în schimb – ce-i dreptul – pentru ei, atenţiuni delicate: aşa, de pildă, celor din minister le trimitea pescării şi icre negre în gheaţă; generalilor le orna masa cu fel de fel de sălbăticiuni de munte şi de pădure, de câmp şi de baltă, căci trebuie să ştiţi că Drăgoi era un vânător neîntrecut.

Faţă de cei mai mărunţei, mai rar, e drept – din pricina serviciului – dar şi când îi prindea întâmplător undeva, pe la aperitive, ţi-i răsucea urât de tot.

Coloneii aveau în el o încredere oarbă. Când se mutau din regiment, la prima mişcare în armată, şi-l dădeau în primire ca pe o mobilă bătrânească, o bijuterie sau un portret de familie.

Cu camarazii trăia bine. Avea mai ales o slăbiciune pronunţată pentru ofiţerii destrăbălaţi în cheltuieli, pe care îi administra ca pe nişte minori, ţinându-le o contabilitate foarte complicată. El le achita ratele, le reînnoia abonamentele, le plătea datoriile, găsea, chiar pentru cel mai încurcat, care n-avea nimic de primit, o piesă de consolare la plata soldelor. Băieţii îl iubeau nevoie mare. La cafenea îi ofereau cafele, pe întrecute; la berărie, ţâri prăjiţi şi bere îl aşteptau, la oricare masă s-ar fi aşezat printre ei. Şi el le primea toate, cu atâta resemnare, cu atâta abnegaţie, încât de piatră să fi fost şi nu puteai să nu te simţi obligat pentru viitor.

Dovezile de dragoste curgeau din toată părţile. Uneori râdea el singur: se pomenea de ziua onomastică sau de Anul Nou cu şase ţigarete de chilimbar curat, toate cu monogramă. „Aşa – ne spunea el râzând cu poftă – s-a întâmplat unei verişoare de ale mele; a primit ca dar de nuntă din partea rudelor şi prietenelor sale nu mai puţin de douăsprezece duzini de ceşti. De atunci, adăogă el, eu mai bine întreb. Nu-i ruşine. Tot banul ăla îl cheltuiesc; de ce să nu-i fac plăcere complectă, mă-nţelegi?”

Un singur lucru îi făcea plăcere complectă, în orice cantitate: tutun de lux în cutii mari. Şi nu era ofiţer care să nu ţină seama de slăbiciunea casierului când lua câte un acont. dat de la el, căci în casă nu era nici un ban.

— Domnule căpitan, am o chitanţă de patruzeci de lei.

— Ad-o-ncoa; dar nu prea am mărunte. Să vedem. Şi căuta între hârtii, aduna din cutiile casei de fier, se scotocea în portofel, şi abia aduna omul 35 de lei.

— N-am decât 35; fugi. Să vii mâine.

— Domnule, căpitan. Vă rog foarte mult. Daţi-mi cât aveţi.

— Na, măi băiete, dar să ştii că mi-ai luat tot mărunţişul; n-am să pot face nici o plată. Dar fiindcă eşti tu.

— Să trăiţi.

Şi era aşa de bun omul, că aproape totdeauna rămânea fără mărunţiş.

În raporturile sale cu furnizorii era, în adevăr, de admirat. Îi poftea să şadă cu o prietenie atât de autoritară, că toţi rămâneau în picioare lângă uşă. Singurul măcelarul, purtând lanţ gros de aur şi inele masive, se aşeza pe scaun, cu mâinile roşii, unsuroase, puse pe genunchi, aşteptând cu răbdare îngerească în dreptul ferestrei, la o distanţă convenabilă de domnul casier, să i se achite bonurile.

Două ceşti goale – una pe colţul biroului, alta pe marginea ferestrei, pline de drojdii şi mucuri de ţigări – trădau singure temeinicia unui hatâr, care înălţa pe măcelar în stima celorlalţi furnizori.

Căpitanului nu-i scăpa cont nevămuit, anticipând reţinerile de baluri, loterii, subscripţii de monumente etc.

— Se dă? Te am sigur, nu mai alerg să te caut, le spunea el. Nu se dă? Atunci facem un fond de rezervă.

Cu toată simplitatea lucrului, se întâmplau uneori încurcături, nu-i vorbă, bunăoară, ca unul să plătească de două ori; dar asta n-are a face. Atâtea câte are omul pa cap. de fier să fie cineva. Cu ordin şi răbdare, căpitanul Drăgoi îşi făcu cu timpul, din economiile sale, o rezervă destul de frumuşică la banca „Zborul” din localitate.

„. Merită să înainteze la gradul de maior.” sfârşeau toate notele elogioase din memoriul său. Această apreciere atât de des repetată convinse în fine pe căpitanul Drăgoi că nu trebuie să mai întârzie un moment de a se pune la dispoziţia regelui, pentru conducerea marilor unităţi.

Din primăvară şi până în toamnă s-a preparat pe capete. A luat parte la două marşuri cu regimentul, iar la manevrele mari a comandat o dată chiar batalion. Simţindu-se destul de tare în partea practică, Drăgoi se năpusti cu această râvnă pe partea teoretică. Venea la cancelarie purtând la subţioară Teme tactice de colonel Arghirescu şi plin de hotărâri lăudabile. Punea cartea pe casa de fier la îndemână, se dezbrăca metodic, îşi freca mâinile, răsucea tacticos o ţigară şi era gata să înceapă dintr-un moment într-altul.

Dar parcă era un făcut; tocmai atunci şi-aducea aminte de un ordin urgent al corpului de armată, de gropurile care trebuiau expediate, şi aşa, din obişnuinţă, se îndrepta spre birou şi „deschidea prăvălia”, cum zicea el, scoţând călimările, creionul roş-albastru, caietul de însemnări, scrumiera, chibriturile şi, uitând de toate, devotat serviciului, striga:

— Adă corespondenţa, Calomfirescu.

După cum vedeţi, nu era vina lui. De şase luni de când purta cu el Teme tactice, vol. I de col. Arghirescu, n-avusese omul parte să-l deschidă măcar o dată. Ieşind la unu de la cancelarie, pornea din nou cu cartea la subţioară, promiţându-şi mai energic să citească acasă, în linişte, la măsuţa lui de bard cu două sertare, lucrată în regiment.

Dar capul îi era atât de buimăcit de fel de fel de hârtii rezolvate, de socoteli descurcate, că, ducându-se şi el ca omul să ia o ţuică înainte de masă, nu o dată i s-a întâmplat să o uite pe tejgheaua băcanului sau pe vreo cutie de pesmeţi „Pearson & C-ie”.

— Ceteşti mereu, nu te laşi. Ce să-i faci? Trebuie. Fără asta nu se poate, îi zicea băcanul a doua zi, dându-i cartea. Ori mai bine v-o trimet acasă, poate mai târguiţi ceva şi vi le trimet odată.

— Nu. Nu. Ad-o-ncoace. De când o caut. Cum mă duc acasă, trebuie să mă apuc de cetit. De ştiam că-i atâta bătaie de cap, drept să-ţi spun, nici nu mă mai gândeam.

— Aş. Se poate. Dumneata mergi la sigur, domnule. Dacă n-ai reuşi dumneata, cine o să reuşească? Câţi am văzut eu. Nici nu se compară. Şi azi sunt colonei. Era ăla. Cum îi zice. Dăscălescu. Ginerile popii, ăla era, pardon, dator şi la câini, domle. Şi-a reuşit. Nu-i vorbă, era tare despre partea neamurilor. La urma urmei, drept vorbind, nu-i vreun lucru mare când te gândeşti. Ia, se mai adaugă acolo, la leafă. Cât o să primeşti mai mult?

— Cam vreo sută de lei.

— Taci, frate. Tot e ceva. Eu ştiam mai puţin. Vorba e, mare procopseală nu e. Mă crezi dumneata? Sunt timpuri când iau câte o sută de lei într-o zi şi nu mă mişc de loc; şed colea pe scaun. Da-i vorba, ambiţia e mare. Mă rog, dacă n-are omul ambiţie, s-a isprăvit. Mai punem una?

— Mai pune. Vezi, la asta m-am gândit şi eu, nene Nae: să-ţi treacă toţi copiii pe dinainte. Prea-i de tot. Mai la urma urmei ce o să fie? O să cad, şi pace.

— Se poate? Ia gustaţi din muşchiuleţul ăsta.

Şi într-adevăr, după cum o să vedeţi, nu se putea.

Pe un sfârşit de toamnă ploioasă, la Bălării, pe şesul Severinului, căpitanul Drăgoi, comandantul unui detaşament mixt, era omul cel mai-încurcat din lume.

În faţa lui, hotărâţi de moarte, stăteau înlemniţi şi la rând comandanţii cavaleriei, artileriei şi infanteriei. În lături, o comisie de generali, posomorâţi, nerăbdători să vadă dispoziţiunile de luptă ale candidatului. Înapoi trupe, în faţă orizontul şi deasupra cerul nemărginit. Nici un semn, nici o speranţă. Căpitanul Drăgoi şi-ar fi înaintat mai bine demisia decât trupele la atac. Înjura în gândul său pe reprezentanţii armelor surori şi comisia de generali care cu ceasul în mână pândeau cele zece minute de meditaţie, cerute de marii tacticieni.

— Hai, hai, căpitane. Dacă te-ai gândi şi la război atâta de mult. Duşmanul merge, nu te aşteaptă pe dumneata să-ţi dai ordinele.

— Sigur, întări cel mai nou general, apăsând pe ultima silabă.

Pe Drăgoi îl mânca capul şi simţea cum i se ridică părul la ceafă. Un bob de sudoare lunecă pe şira spinării.

— Hai, căpitane, că ne-apucă noaptea.

„Am cu ce trăi, îşi zicea Drăgoi în sine. Ducă-se dracului cu maioria lor cu tot! Ce-mi trebuia mie balamucul ăsta?” Şi hotărât să mărturisească că nu ştie, se pomeni bâlbâind cu fălcile încleştate, cu o voce care nu era a lui:

— Cavaleria înainte. Artileria lângă oi, pe dealul din dreapta. Infanteria înapoi.

Fu o uşurare generală. Răsunară comenzi exagerate şi galopuri de cai cu chingile pline de noroi. Generalii porniră, depărtându-se încet, zgribuliţi de frig, privind în vag, fără a schimba o vorba.

Rămas singur, Drăgoi avu mai mult curaj, riscă chiar câteva observaţii cu voce tare, în spatele generalilor.

— Ocupaţi creasta. Ocupaţi creasta.

La drept vorbind, nu-şi făcea nici o iluzie asupra reuşitei sale. Se şi consolase aprinzând o ţigară, gândindu-se că au mai păţit-o şi alţii. Rămăsese singur. Trupele se împrăştiau, mişcate fără scop. În schimb, se scoborâse de lângă artilerie pâlcul de oi fumurii care veneau rostogolindu-se la vale, ondulând ca valurile. Drăgoi tresări când ciobanul, clătinând din cap pentru a-i potrivi căciula, îi spuse rezemându-se în bâtă, după ce scuipă lung printre dinţi:'

— Mută antileria pe dealul celalt, dinspre răsărit ascultă-mă pe mine. Am îmbătrânit pe locurile astea; câţi au trimes-o acolo unde ai trimis-o dumneata nu s-a mai făcut maiuri. Am fost şi la Crănicean şi la Anverescu.

— Un călăreţ. Strigă Drăgoi fluierând disperat, luminat de această inspiraţie fericită, pe care o socotea providenţială, şi, înfrigurat, trimise artileriei ordine să se mute pe dealul din stânga.

— Eu, povestea el în urmă ofiţerilor la regiment, deodată am trimes artileria pe dreapta. Mi se părea mie că domină mai bine valea. Când însă am desfăşurat acţiunea, dintr-o aruncătură de ochi mi-am dat seama şi am mutat-o numaidecât pe stânga.

— Ce a zis generalul?

— Că era o încercare disperată de a restabili echilibrul sub focul inamicului şi m-a felicitat. Să ştiţi; sunteţi tineri; aveţi să vă duceţi şi voi mâine-poimâine la examen. Artileria este cheia. Dacă ştii să umbli cu artileria.

În aprilie, după un banchet copios, scăldat în lacrimi şi şampanie, maiorul Drăgoi, mutat prin avansare, plecă din regiment, ducând cu el gajul de simpatie al camarazilor, bustul lui Napoleon cât un copil de mare.