Legea progresului

De vreo câteva seri, trupa unui profesor de gimnastică, bine cunoscut în orăşelele de provincie, îşi continua reprezentaţiile în curtea unui pătrat de case de la „Hotel London”, de unde se exalau mirosuri pestilenţiale.

Pe atunci poporul suferea de o criză acută de naţionalism. Eram în plină exploatare a chestiunii „micilor dorobanţi”, care a rentat atât de frumuşel câtorva pensionari de la „şapşapte” şi altora. Ideea era seducătoare, iar când o idee e seducătoare, escrocarea publicului e sigură. Dar mai ispititoare era alegoria: veteranii – trecutul, întindeau mâna micilor dorobanţi – viitorul. Că n-au întins-o degeaba, ne-au spus-o pe urmă tribunalele. Dar în fine!

Am vrut numai să arăt datorită cărei împrejurări o mână de copii, învârtind puşti de lemn în aer şi învârtindu-se o dată cu ele, a putut să grămădească într-o curte, cu toate aparenţele unui loc viran, pompos intitulată „La pomul verde”, tot selectul Fălticenilor.

De prisos să spun că nu era nici un pom, nici verde, nici uscat. Reprezentaţia se desfăşura într-un clarobscur admirabil nuanţat de patru felinare ce-şi făceau cu ochiul. Tunete de aplauze subliniau strofele patriotice, în ritmul cărora copiii vagabonzi, mânuind puştile, cântau piţigăiat: „Eu sunt dorobanţul cel vestit în lume, Când m-arăt pe mal, tremură Vidinul, Ţărişoara mândră eu voi apăra.

Ura, să trăiască majestatea-sa!”

După care celebrul profesor saluta încovoindu-se cu un aer fatal, cu pletele în ochi, cu decoraţiile verticale.

După reprezentaţie, colonelul mă luă la o bere şi-mi dezveli scheletul unui plan măreţ, din care desluşii o confederaţiune uriaşă a micilor dorobanţi, mai întâi în Moldova, Muntenia şi Oltenia, apoi peste Carpaţi şi Prut. Domnia-sa urma, fireşte, să fie preşedintele, iar eu era să devin cu timpul inspector general al federaţiunii; întreaga federaţiune, pusă, cum e regula, sub patronajul alteţei-sale regale. Pentru moment am fost însărcinat să fur meşteşugul profesorului şi să-l introduc pe tăcute în cazarmă. Colonelul, profitând de faptul că orăşelul Fălticeni e ignorat de suedezi, a botezat aceste jocuri de copii „gimnastică suedeză”, sigur fiind de impunitate.

Am furat meşteşugul, confirmându-mă ordinului ce primisem. Luni de zile, ofiţeri şi soldaţi se învârtiră, cântând la rândul lor, lungind cântecele, complicând mişcările, cu întoarceri scurte, cu ocoliri la sfoară, cu mânuiri repezite, cu cântece provocătoare, aşa cum cere „legea progresului”, care era laimotivul oricărui discurs al domnului colonel.

„. Domnilor, spunea el ofiţerilor, din două lucruri, unul: ori eu sunt nepriceput, şi atunci luaţi-mă de gât, scuturaţi-mă, strigaţi-mi: Ho! Destul, opreşte-te! Dă-te jos, nebunule! Nu meriţi să stai unde ai ajuns. Ori dumneavoastră nu vă faceţi datoria, şi atunci am eu dreptul să vă scutur şi să vă strig: „Urmaţi legea progresului, pentru Dumnezeu!„„

Am urmat cu legea progresului până la inspecţia de toamnă. Generalul, în acest răstimp, apucase înainte, niţel cam cu hapca, colonelului nostru şi se instalase în scaunul prezidenţial, luând în mână frânele federaţiunii micilor dorobanţi din raionul Corpului X de armată. Vina era însă, trebuie s-o recunosc, numai a colonelului, care dezvoltase prematur, printr-un raport confidenţial adresat generalului, măreţele sale planuri. Contrar obiceiului, generalul n-a fost ingrat. Entuziasmat până la delir de progresul regimentului în gimnastica suedeză, a recompensat pe domnul colonel Crisescu printr-un discurs frumos, numindu-l deocamdată pionul cel mai înaintat al federaţiunii.

Şi pentru că probabil avea nevoie de mulţi pioni, care să formeze la frontieră un lanţ neîntrerupt de santinele, a hotărât în acelaşi timp să adune la noi instructorii de la celelalte regimente, pentru a învăţa „gimnastica suedeză”.

Paralel cu „legea progresului” se dezvolta în mintea domnului colonel superioritatea pasului prusian asupra tuturor celorlalte păsuri.

Să ne înţelegem. Fiecare din noi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, pasul prusian. Dar secretul, secretul cel mare, acel le pourquoi des choses, îl poseda numai domnul colonel Crisescu. Domnia-sa îl aflase de la un căpitan de rezervă prusian, arhitect-constructor pe vremea când se lucrau forturile de la Nămoloasa, sub supravegherea apropiată a domnului colonel, căpitan şi el pe atunci, în arma specială a geniului.

— Un an întreg, ne spunea el adesea, m-a băut neamţul în cancelarie până când i-am prins meşteşugul.

Nouă nu ni l-a destăinuit niciodată. Trebuie însă, în adevăr, să fi fost mare dibăcie, căci nici colonelul, după cum mărturisea el singur, nu-l făcea tocmai-tocmai ca neamţul; dar şi dintre noi, nimeni, nimeni în regiment nu-l făceam tocmai ca domnul colonel.

Cu venirea instructorilor de la celelalte corpuri, aceste două paralele, „legea progresului” şi „pasul prusian”, pe care fugeau ochii metalici şi mobili ai colonelului, se prelungiră cum se prelungesc orice paralele care se respectă, la infinit. Toate urechile erau pătrunse de ele. Vai de streinul pe care un interes oarecare, o inspiraţie nefericită, sau numai un capriciu al sorţii îl aducea în cabinetul său de lucru. Expresia e cea consacrată. De fapt, „cabinetul de lucru” reprezenta pentru domnul colonel o piaţă de exerciţiu; pentru a se menţine în formele stricte ale pasului prusian, îl măsura în lung şi în lat.

Cu solicitatorii, conversaţia decurgea obişnuit cam astfel:

— Ai venit? Şezi, drăguţă! Ia loc.

— Frumos regiment aveţi, domnule colonel!

— Dar dumneata nu mă-ntrebi în ce hal l-am găsit şi cât am muncit ca să-l aduc în starea în care-l vezi şi dumneata! Când am venit, nu ştiau nici marşul: ia aşa umblau. Ia aşa umblau. Arăta colonelul, umblând crăcănat prin salon. Da ia să-i vezi acum! Uite-aşa merg. Uite-aşa merg. Zang. Zang. I-auzi. I-auzi. Exclama el călcând înţepat sub ochii holbaţi ai civilului, aşa cum îl învăţase neamţul de la Nămoloasa.

Într-una din zile, pe când mă căzneam la cazarmă să iniţiez pe instructori în misterele pasului prusian, apare în cadrul porţii silueta ascetică a colonelului.

— Rău! Rău! Foarte rău! Nu e aşa!

M-am retras ruşinat din faţa maestrului. El, apropiindu-se grav şi inspirat, întrebă, plin de compătimire, pe un caporal din front:

— Din ce regiment eşti, băiete?

— Trăiţi, don colonel, eu sunt din batalionul 15 vânători.

— Cine îl comandă?

— Trăiţi, don colonel, batalionul îl comandă domnul colonel Văleanu Alexandru.

— Cine te-a instruit pe tine?

— Trăiţi, don colonel, pe mine m-a instruit domnul sublocotenent Bujor Marin.

— Prost te-a instruit, băiete! Foarte prost! Când te-i întoarce la batalion, să le spui, auzi tu, mă?

— Nu le spun, s'trăiţi, don colonel, că m-au instruit bine.

— Cum bine, mă?! Ce fel de bine? Ăsta e marş care îl faci tu? Uite aşa se merge, mă (pornind:). Zang! Zang! I-auzi! I-auzi! Dacă calci aşa cum calci tu, crapă praporele în tine, se zdruncină creierii în cap, mă! Dacă mergi aşa cum îţi arăt eu, ţi se deschide inima, ţi se curăţă mintea, ţi se luminează orizontul. Unde mai pui că aşa cum îl faci tu, trebuie să te obosească al dracului.

— Nu obosesc, s'trăiţi, don colonel! Răspunse îndrăzneţ caporalul. E bine şi aşa cum am învăţat la batalion.

— Aşaaa?! Nu oboseşti?! Bine! Treci lângă mine. (Adresându-se mie:) Comandă, domnule!

— Înainte, marş!

S-a pornit să meargă în faţa lumii, care se adunase să-i privească. Dădeau ocol cazărmii; colonelul mergea întins, aşa cum îl învăţase pe el neamţul, caporalul apropiindu-se mai mult de ceea ce se numeşte în arta călăriei „pasul spaniol”. Mergeau ţanţoşi, ambiţioşi amândoi. Unul pentru triumful „legii progresului” şi al „pasului prusian”, celălalt pentru faima batalionului şi respectul ce învăţase de la ofiţerul său. Colonelul în fierbere crescândă, caporalul liniştit, sigur de el.

Din mers îl întrebă o dată, fără a întoarce capul:

— Obosişi, mă?

— Nu! Răspunse caporalul.

— Dă-i înainte!

Porniră din nou, mai ocoliră o dată curtea. Eram neliniştit, emoţionat, ca în faţa unui spectacol periculos, la care aştepţi în fiecare moment moartea îndrăzneţului care te uimeşte totuşi prin îndrăzneala sa. Colonelul întrebă iarăşi, fierbând ca o oală acoperită:

— Ostenişi, mă?

— Nu! Răspunse hotărât caporalul.

— Dă-i înainte, şi când îi osteni, să-mi spui.

După un răstimp văzusem portiţa de scăpare. Făceam semne desperate caporalului să recunoască superioritatea pasului prusian; dar el mergea sforăind ca un armăsar de rasă, fără să observe nimic în jurul său, hotărât de moarte. Colonelul, cu ochii tulburi, cu spume la gură, îl mai întrebă o dată:

— Obosişi, mă?

— Nu, răspunse surâzând ironic caporalul, pot să merg până mâine!

— Aşaaa?! N-ai obosit, hai?!

Şi năpustindu-se ca o fiară, umplu de sânge, lovind cu pumnii la întâmplare peste figură, pe bietul caporal, care sta în poziţie nemişcat, cu mâinile la vipuşcă, aşa cum îl învăţase la batalion sublocotenentul Bujor Marin.

Colonelul a plecat apoi în pasul prusian, clătinând din cap, ducând cu el „legea progresului” satisfăcută.