Cele două şcoli

Între colonelul Crisescu Ioan şi căpitanul Mocanu Alfons era o duşmănie mare, pornită ca de obicei dintr-o pricină mică. Colonelul susţinea că timpul oricărei mişcări de mânuire este de „trei pe unu”, contrar căpitanului, care afirma cu încăpăţânare că este de „unu pe trei”. În ruptul capului n-ar fi divulgat vreunul relaţiunile acestor proporţii ce vădit reprezentau două şcoli: una veche, conservatoare, a dorobanţilor, care, după spusele colonelului, zăpăcise pe marele duce la Plevna, şi alta nouă, vânătorească, care, pretindea căpitanul, entuziasmase pe regele Carol la Sinaia.

— Domnilor, vedeţi şi dumneavoastră unde am ajuns prin munca şi experienţa mea. Lucraţi cum vreţi, faceţi ce ştiţi, eu nu vă oblig, ferească Dumnezeu. Se lepăda colonelul, închinându-se. Dar lucrând rar, explica el, soldatul cugetă, îşi dezvoltă memoria, îşi păstrează credinţa, se curăţă de păcate. Rezultatul îl veţi vedea la inspecţia generală.

Ofiţerii şi oamenii erau liniştiţi; n-aveau nici o grijă. Despărţeau mişcările, numărând în proporţia de trei pe unu, tărăgănat, dar tare:

— Hun! Tata, mămulica mea, doi! Tata, mămulica mea, trei! Tata, mămulica mea”, formulă care – explica colonelul – reprezintă scara grafică şi gradată a mânuirilor. E drept că la punerea şi la scoaterea baionetei, exerciţii care în corpurile de elită se fac în douăsprezece mişcări, scara era coborâtă – o recunoştea şi colonelul – cam în pripă de oamenii regimentului, care, înecându-se, săreau mai multe trepte deodată. Dar asta, după declaraţiunile sale chiar, n-avea nici o importanţă.

Departe, la marginea câmpului de instrucţie, pus la carantină ca un pestiferat9, căpitanul Mocanu Alfons nu ceda de loc şi lucra singur în regiment, numărând eroic, vânătoreşte, în proporţia de unu pe trei: „Unfără tată; doi, fără tată; tri, fără tată”, formulă pe care el o numea radicală.

La inspecţia cea mare de toamnă, generalul, plin de tact, declară la sfârşitul mesei că apreciază deopotrivă ambele metode, dar recomandă să se lucreze, ca la nemţi, pe muteşte.

După plecarea generalului, şefii celor două şcoli dispărură. O săptămână nu i-a văzut nimeni. Când şi-au reluat activitatea, regimentul, despărţit ca mai înainte, lucra după aceleaşi formule, dar pe muteşte.

Simultan cu această reformă, medicul regimentului semnalează autorităţilor medicale superioare o boală ciudată, o epidemie fără simptome, care se propagă vertiginos numai prin gradele inferioare, caracterizată printr-o înţepenire dureroasă a grumajilor. Oamenii nu puteau mesteca, nu puteau înghiţi, nu se puteau hrăni, deşi pofta de mâncare le era mai mare ca oricând.

Medicul diviziei raportă cazul medicului corpului de armată, cerând instrucţiuni. Acesta, la rândul său, telegrafie Serviciului sanitar superior al armatei, propunând, pentru a feri pe orăşeni de epidemie, să se trimită oamenii la vetrele lor. „Nu se închid şcolile, de ce nu s-ar închide şi cazărmile?”. Se întreba cu drept cuvânt medicul corpului de armată.

Dar cei mici propun, iar cei mari nu dispun niciodată cum le-ar conveni celor mici. De la Bucureşti sosi o comisie medicală ad-hoc, care puse regimentul în observaţie, scutindu-l de orice serviciu, şi, lucru straniu, după opt zile, fără nici o altă intervenire, comisia telegrafie triumfătoare Ministerului de Război şi Serviciului sanitar superior al armatei, care se interesau de aproape de mersul epidemiei, că regimentul, deplin vindecat, şi-a reluat serviciul.

Pentru a sărbători succesul, după o serie de excursiuni fără scop, medicii se fotografiară în jurul colonelului Crisescu, care, la rândul său, le oferi un banchet din economiile regimentului, în sala berzelor zugrăvite pe pereţii hotelului „Filadelfia”. Banchetul a fost însă contramandat cu graba cu care se hotărâse. În aceeaşi zi, medicul regimentului, venit la vale în sufletul cailor de la trăsura cu pânze a regimentului, raporta, nedumerit, că epidemia a reînceput cu o violenţă extremă. Se hotărî o anchetă, începută pe loc de cel mai mare dintre medici, în mijlocul regimentului adunat în careu, fără ofiţeri şi grade.

— Aţi ieşit azi la câmp?

— Da, să trăiţi!

— Ce aţi făcut?

— Is-trupţie.

— Ce fel de instrucţie?

— Cu arma.

— Notezi? Notează, te rog, se adresă medicul-şef către cel însărcinat să redacteze, procesul verbal. Cum eraţi când aţi început instrucţia, sau mai întâi, când aţi început instrucţia?

— Când a sunat gornistul.

— La ce oră?

— Păi noi de un' să ştim, dacă n-avem ceas?

— Bine! Cum eraţi când aţi ieşit la instrucţie?

— Cum să fim?

— Vă lipsea ceva?

— Mie. Dopu de la armă.

— Eu. Peria de cizme. Am lăsat-o pe pat, şi când m-am întors.

— Ho! Vă pornirăţi ca proştii! Când zic vă lipsea ceva, înţeleg: eraţi sănătoşi, ori vă durea undeva?

— Nu ne durea nicăiri, eram sănătoşi.

— Şi când aţi simţit că vă vine rău?

— Când am început istrupţia.

— E grea?

— Nu e aşa grea.

— Vă bate cineva?

— Nu ne bate nimeni.

— Mă, poate vă bate cineva, nu-ţi fie frică, spune!

— Nu ne bate, să trăiţi, cin' să ne bată? Aşa, câte-o palmă, când greşim, fără asta nu se poate. Da nu ne bate nimeni.

— Şi când ziceţi că v-a venit rău?

— De la istrupţie, de cum am prins a număra.

— Număraţi tare?

— Număram pân-a venit don general. Da acu numărăm pe muteşte şi mă tem că d-aia ne doare.

— Ce spui tu, mă. Cum numeri pe muteşte?

— Nu numărăm, să trăiţi, înghiţim în sec de trei ori.

— Cum, când înghiţiţi?

— După fiecare mişcare, va să zică.

— Ei cum, ia să văd şi eu.

Soldatul care vorbea pentru toţi cu şeful comisiei medicale îşi comandă singur:

— Pe umăr, arm'!

Făcu prima mişcare, înghiţi de trei ori, după care făcu pe a doua, înghiţind la fel, şi cu a treia mişcare trase mâna la loc, înghiţind pentru a treia oară şi tot de trei ori în chinuri grozave, mărturisind ca în agonie, cu o scânteie de invidie în ochii lui stinşi:

— Cei de la don căpitan Mocanu înghit numai o dată.