Ţăranii noştri

Pacea se încheiase. Aşteptam în Moldova liberă retragerea duşmanului. Trupele împărţite pe regiuni se împrăştiaseră pentru a trăi mai uşor. Prin gări, în vatra satelor, pretutindeni zăceau, risipite în arşiţă şi ploaie, materiale de război, acumulate în decursul vremurilor cu bani şi trudă. Chesoane răsturnate, căruţe sfărâmate, automobile despuiate şi, ici-colo, turme de vite flămânde, murdare, clătinându-se pe picioare, îţi umpleau inima de jale.

Comandanţii coloanelor de exploatare primiră în fine ordin de a distribui sătenilor, pentru munca câmpului, sculele şi animalele ce se prăpădeau, dispăreau, se topeau văzând cu ochii.

Nemişcată, dezvelită treptat de negură, apăru o dată cu zorii zilei, înfiptă în ograda batalionului, o ţărancă fără vârstă, desculţă, împodobită cu tulpan negru, strângând la subţioară o găină leşinată.

— Ce vrei, femeie? O întrebă comandantul, un maior frumos şi chipeş, care, în cămaşă înflorită, cu gâtul gol, ieşise în pridvor să se spele.

— Săr' mâna, conaşule, ce să vreau.

— Ce vânt te aduce pe la noi aşa de dimineaţă?

— Apoi eu ştiu ce să zic, Doamne iartă-mă!

— Hai spune, femeie, ce vrei, că doar n-ai venit de dragul meu cu noaptea-n cap!

— Nevoia m-aduce, conaşule, că, altfel nu te supăram eu, doar nu-s nebună, ărăcan de mine! Să fi fost alte timpuri de, da amu! Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească! Un băiet mi-o murit, unul nu i se ştie de urmă, vitele ni le-o luat şi am rămas cu copiii de la două nurori. Încaltea omorâţi-mă şi pe mine decât s-ajung zile amărâte.

— Aşa-i războiul, femeie! Nu l-am făcut noi. Totdeauna a fost aşa. Vor trăi copiii noştri mai bine.

— Să te audă Dumnezeu, conaşule!

— Acum spune ce vrei.

— Să-mi dai o pereche de boi.

— Ce faci cu ei?

— Ziceam ca să-mi aduc vreo două care de curăţitură. Să nu ne prindă iarna cu copiii fără lemne. Să moară de frig.

— E departe pădurea, că-s boii slabi?

— Nu e departe, ia colea, peste deal.

— Nutreţ ai? Ce le dai de mâncare?

— Apoi eu socot că tot mata ţi-ai face pomană, conaşule, şi mi-i da nişte turte de floarea-soarelui. Am avut şi nutreţ, arde-l-ar focu, da ni l-o luat ruşii. Mânca-i-ar boala.

— Şi câte zile îţi trebuie boii?

— Apoi eu aşa mă rog să mi-i laşi toată săptămâna, şi, apropiindu-se încet, cu sfială, dezlipi de la sân găina moartă de frică şi o aşeză fără să crâcnească pe scară.

— Ce e cu găina aia?

— Ia aşa, de la mine, că curată pomană îţi faci cu boii.

— Nu, femeie, boii ţi-i dau degeaba.

— Las', conaşule, s-o mănânci mata sănătos.

— Înţelege-te când îţi spun! Nu sunt boii mei. Să fie ai mei, aş mai zice, dar nu sunt ai mei, sunt ai statului. Dar dacă vrei, ţi-o cumpăr, tot n-am ce mânca astăzi. Ia vezi, Ioane, cum e găina? Se adresă maiorul ordonanţei, care aştepta cu ştergarul pe umăr şi cu oala în mână, gata să-i toarne.

— E slabă moartă, domn' maior, zise Ion cântărind-o din ochi cu dispreţ.

— În fine, cât ceri, femeie?

— Apoi să-mi dai 35 de lei.

— Cât?!

— Treizeci şi cinci de lei, pentru mata, că la târg le vând femeile şi cu patruzeci.

— Ce, femeie, eşti nebună?

— Aşa se vând şi la târg, conaşule, să mă bată Dumnezeu!

— Aide, proasto, că adineauri voiai să mi-o dai degeaba, şi acu îmi ceri treizeci şi cinci de lei, se poate?!

— Dac-aşa se vinde şi la târg, eu banii nu i-am luat, zise ea bănuitoare, cu buzele tivite, înşfăcând găina. Mata ce dai?

— Eu îţi dau boii!

— Să-mi dai şi-un car, conaşule, c-al nostru e fărâmat rău, zise ea punând din nou găina pe scară.

— Nu, ia-o, degeaba n-o primesc. Dă-i cincisprezece lei, Ioane, şi să vină pe seară să-şi ia boii.

— Aşa n-o dau, şi, repezindu-se, smuci mânioasă găina din mâinile soldatului.

— Bine, femeie, nu ţi-e ruşine? Ce fel de oameni sunteţi? Eu îţi fac bine, şi dumneata vrei să mă jupoi. Treizeci şi cinci de lei pe o găină. ai mai pomenit dumneata de când eşti?!

— Dac-aşa se vinde la târg.